Să citești bloguri sau tabloide e jenant. Să citești cărți e frumos. Ar trebui să încercați. Măcar beletristică, dacă nu sînteți suficient de constipați pentru filosofie. Dar dacă aveți 25 de ani și acum vreți să vă apucați, ascultați-mă pe mine, că mi-am pierdut suficient timpul cu rahaturi: nu citiți chestii ultracreative și alambicate. Nu citiți femei, prea multe metafore. Nu citiți Dostoievski, prea multă psihanaliză. Nu citiți francezi, prea multă vrăjeală. Nu citiți Llosa, prea multă tehnică. Nu citiți englezi, prea multă prețiozitate. Citiți chestii simple. Îți trebuie ani mulți de lectură ca să-ți dai seama că scriitura frumoasă și valoroasă e aia simplă. Scurtă. Melodioasă. Sinceră. Directă. La obiect. Citiți nord-americani. Pragmatismul în literatură e calea. Puteți să-i urâți în continuare pentru politica, filmele și băncile pe care le fac. Dar zău că-n literatură au nimerit-o. Așa că aveți mai jos o bucățică din Steinbeck. Preferatul meu. E scrisă prin ’39.

”O haită de cîini se adunase în mijlocul drumului să facă alai unei cățele. Cinci cîini, corcituri de rasă ciobănească și corcituri de ogari, dulăi ai căror neam se pierduse din pricina unei vieți sociale prea libere, erau toți ocupați să intre în grațiile cățelei. Fiecare o adulmeca plin de delicatețe, apoi dădea fuga, pe picioarele parcă înțepenite, pînă la o tufă de bumbac, unde ridica ceremonios un picior de dindărăt, o uda, pe urmă iar se repezea să adulmece. Joad și preotul se opriră în loc să privească, și deodată Joad izbucni într-un hohot vesel de rîs:

- Ei, al dracului!, exclamă el. Ei, al dracului!

Toți cîinii se strînseră grămadă, cu spinările zburlite, începură să mîrîie și rămaseră toți ca împietriți, fiecare așteptîndu-i pe ceilalți să înceapă lupta. Dar unul dintre ei încălecă și, după ce văzură că faptul era consumat, ceilalți se traseră deoparte și se uitară atenți, cu limbile îmbăloșate atîrnînd de-un cot. Cei doi oameni își văzură de drum.

- Pe cinstea mea!, zise Joad. Zău, cred că ăla care-a încălecat e Flash al nostru. Credeam c-o fi murit. Cuțu-cuțu, Flash! Izbucni din nou în rîs.Ehei, na-ți-o bună, parcă eu aș auzi dac-aș fi în locul lui și m-ar striga vreun netot! Asta-mi aduce aminte de-o istorie care se spunea despre Willy Feeley, pe vremea cînd era el flăcău. Willy ăsta era rușinos, grozav de rușinos. Ei, și-ntr-o bună zi îl trimite tat-su cu o vițică la taur la alde Graves. Acasă la Graves nu era însă decît fie-sa, Elsie, ceilalți plecaseră care încotro, pe la treburi. Da’ Elsie nu era deloc rușinoasă. Willy a rămas în fața ei cu vițica de funie, s-a înroșit ca focul și nu era în stare să scoată o vorbă. Da’ Elsie îi zice: ”Știu la ce-ai venit, vezi că taurul e colo în spatele casei, în ocol.” Ei, și duc ei vițica în ocol, și pe urmă se urcă amîndoi pe gard, să privească. Nu trece mult și pe Willy încep să-l treacă nădușelile. Elsie aia se uită la el și, ca și cum nici n-ar fi bănuit despre ce e vorba, zice: ”Da’ ce-i, Willy, ce-i cu tine?”. Willy se pierduse așa tare cu firea că nici nu mai știa pe ce lume se află. ”Fir-aș al dracului, zice Willy uitîndu-se cu un ochi la taurul care încălecase vițica, tare-aș mai vrea să fac și eu treaba aia!”. Și Elsie zice: ”Fă, Willy, de ce să nu faci? Că doar e vițica ta”.