Alaltăieri, la invitaţia celor de la Vier Pfoten, am fost la un azil de bătrâni şi la un centru pentru copii cu nevoi speciale alături de echipa lor de traineri şi psihologi, pentru a asista la un fenomen care se petrece în România de 11 ani, fără ca mulţi dintre noi să fi auzit, măcar, de aşa ceva: terapie cu câini maidanezi părăsiţi de oameni pentru bătrâni şi copii de asemenea părăsiţi de oameni. Bătrânii sunt singuri şi majoritatea pe moarte, iar copiii suferă de diverse afecţiuni psihice, de la sindrom Down la autism. Câinii folosiţi la terapie sunt atent selecţionaţi din adăposturi şi, după ce trec de selecţia preliminară efectuată de un psiholog cu doctorat în domeniu, i se atribuie fiecăruia câte un trainer personal, apoi trec, împreună, prin antrenamente care să-i pregătească de interacţiunea cu oamenii suferinzi.

Nici n-aş şti dacă să încep cu povestea câinilor sau cu aceea a bătrânilor şi copiilor. Toate sunt impresionante. Poate ar fi bine să încep cu începutul. Începutul a fost cu un câine oltean. Tibi, maidanez de talie medie şi în mai multe culori, a fost găsit pe un teren viran din Craiova de către nişte oameni care erau în trecere prin capitala Olteniei. Tibi era bătut şi plin de răni şi nu se mai putea mişca. A fost luat şi dus la Bucureşti, unde Vier Pfoten s-a ocupat de îngrijirea lui. Pentru că momentul a coincis cu primele planuri de terapie cu câini şi cum craioveanul Tibi era un câine de toată isprava, acesta a devenit pionierul câinilor terapeuţi din România. Acum, Tibi are între 13 şi 15 ani, crede trainerul său, şi munceşte pentru copii şi bătrâni în nevoie de 11 ani. Va fi pensionat în curând, dar rămâne în branşă momentan pentru că doi dintre bătrânii de la centrul Floarea Roşie, din sectorul 6 Bucureşti, sunt complet dependenţi de el şi vizitele lui săptămânale. În total, Vier Pfoten lucrează, acum, cu patru câini special pregătiţi pentru aşa ceva: Tibi, Mulan, Ţuca şi Richie. Richie este cel mai tânăr şi cel mai energic dintre ei şi are o relaţie specială cu Dada, o bătrână de 81 de ani care, în urma unui atac cerebral grav, nu mai ştie să pronunţe decât ”da” şi ”nu”. Sau nu mai ştia, până alaltăieri, când s-a întâmplat, după două luni de da şi nu, o minune. La venirea lui Richie în salonul Dadei, psihologul a avut următorul dialog cu bătrâna:

-         Da-da-da-da.

-         Aţi băut ceai?

-         Da.

-         Aţi băut şi lapte?

-         Nu.

-         Cum vă simţiţi acum?

-         Da-da-da-da, da-da, daaaa, da-da-da, da.

-         Cum îl cheamă pe căţelul care a venit să vă vadă?

-         Riii-ciiii!

Stupoare printre personalul medical şi traineri. Psihologul trece peste momentul de uluială şi încearcă marea cu sarea:

-         Dar pe tine cum te cheamă?

Bătrâna Dada răspunde la orice, cu condiţia să ştie răspunsul. La întrebarea ”cum te cheamă?”, Dada zâmbeşte trist şi oftează, fără să zică nimic, apoi ridică din umeri. Ştie foarte bine, în schimb, cum îl cheamă pe Richie, chiar o mai spune o dată.

Richie a fost salvat de Iulia, care acum este trainerul său, din tomberon, unde fusese aruncat într-o pungă de plastic închisă la gură. Avea doar două zile. Acum ştie o grămadă de trucuri şi adoră să vină la serviciu, unde îl aşteaptă Dada şi alţi bătrâni şi copii care au nevoie de el. Dada nu are pe nimeni care să vină în vizită, în afară de Richie, şi trăieşte doar pentru acele zile de miercuri, pentru care ascunde, în avans, mâncare ca să i-o dea prietenului său. Dacă Richie ar fi murit în ziua aia, la gunoi, sunt şanse mari ca nici Dada să nu mai fi fost.