Era vara lui 2007, început de august. Proaspăt întors de la mare, cu bronzul natural semnificativ îmbunătățit, pășeam greoi pe o șosea mare din cartierul Berceni. Lucrările intense la drum păreau că dublează căldura și așa înnăbușitoare. Iar muncitorii la drum (care fluierau și făceau scene obscene înspre absolut toate femeile care treceau pe trotuar) păreau că dublează mizeria orașului. Căldura și mirosul de smoală mă făcea să mă uit, din când în când, la soare. Atâta timp cât văd cerul nu pot să fiu în iad, îmi ziceam. Ca să fie tabloul complet, pe la jumătatea drumului (lung, de vreo două stații de tramvai) înspre blocul prietenei mele, primesc un mesaj. În mesaj scria c-a murit Pittiș. Îmi plăcea mult și tocmai îl văzusem la Folk You, vara aceea. Aveam chiar și poză cu el. O poză mișcată și în care ieșisem cu ochii închiși și cu o grimasă pe față, dar care îmi plăcea foarte mult. Am început să plâng, încercând când puteam să-mi maschez pornirea femeiească de muncitorii care, din fericire, nu-mi dădeau prea mare atenție.

În același timp, un prieten de-al meu era într-un alt punct cheie al Bucureștiului. În Rahova. Aceeași căldură, doar că el o trăia chiar și mai intens, într-un tramvai supraaglomerat. Emanațiile a zeci de subsiori i se avântau înspre nările suferinde și sânii adolescentini ai domnului grăsuț din spate i se lipeau de șale într-un mod dezgustător și nefiresc. Temându-se, probabil, ca vecinul din spate să nu intre în vorbă cu el, prietenul meu a sunat pe cineva cu care s-a conversat despre fotbal. În stația în care trebuia să coboare, o femeie l-a oprit și i-a întins o hârtie de 50 de lei. ”Ia banii ăștia în amintirea soțului meu, că și lui îi plăcea fotbalul.” Era nevasta lui Pittiș.

Mi-am amintit de ziua aceea pentru că a fost o zi importantă în viața mea. Tot atunci am avut primul și ultimul meu interviu de angajare, pentru jobul la care visasem încă din generală. Și mi-am amintit de Pittiș pentru că astăzi se împlinesc 71 de ani de la nașterea unui om pe care și eu, și Pittiș, l-am iubit și încă îl iubim. Bob Dylan. Nu știu exact de ce v-am povestit toate astea. Poate pentru că muncitorii de la drumuri nu erau interesați de ce aveam de spus.