Oamenii din insula Lesvos (cel mai apropiat punct de trecere dintre Turcia şi Grecia) se împart în două categorii: cei care au nevoie de ajutor şi cei care vor să ofere ajutor. În funcţie de zi şi rapiditatea cu care se mişcă autorităţile, voluntarii şi membrii ONG-urilor pot fi chiar mai mulţi decât refugiaţii, pe insulă. Deci putem conveni asupra unui raport mediu de 1 la 1 persoană ajutată/ persoană care oferă ajutorul. De altfel, numele uneia dintre organizaţiile de voluntari care acţionează aici este ”I Am You”. Om pentru om, cum ar veni, sufleteşte dar şi matematic. Veţi spune că mai este şi a treia categorie, a localnicilor. Într-adevăr. Dar nu aş numi-o o categorie distinctă faţă de primele două. Localnicii trăiesc şi ei viaţa şi problemele insulei, odată cu refugiaţii veniţi din est şi cu voluntarii veniţi din vest. Unii dintre localnici ajută, alţii au nevoie de ajutor. Pe timp de iarnă, în mod obişnuit, tavernele şi hostelurile de pe insulă sunt închise. Acum, funcţionează aproape în regim de vară. Mulţi dintre greci ajută cum pot, muncind sau aducând hăinuţe, cărucioare sau de mâncare pentru cei veniţi pe insulă, iar alţii nu se sfiesc să le vândă pur şi simplu chestii. Taximetria şi regimul hotelier sunt în plin avânt.

Îmi propun ca săptămâna asta să vă fac câteva portrete ale oamenilor de aici. O să-i amestec, oameni care oferă ajutor şi oameni care au nevoie de ajutor, pentru că, cumva, sunt la fel. Prima poveste este a Almei.

Alma este din Norvegia. O norvegiancă atipică, ai putea spune, pentru că e bruneţică, cu ten măsliniu şi ochi migdalaţi. Toată lumea de pe insulă o ştie, deşi taberele şi punctele de ajutor se întind pe o distanţă de aproape 100 de kilometri. Alma nu are maşină şi mereu este singură. Bântuie ca o fantomă (dar din aia bună) dintr-o tabără în alta, mereu pe jos, mereu cu rucsacul ei imens în spate, un rucsac care pare mai înalt decât ea, mereu bucuroasă să ajute sau pur şi simplu să vorbească cu oamenii.

În Norvegia, Alma lucra ca inginer mecanic şi câştiga ”pretty well”, cum ea însăşi spune. Şi-a dat demisia, însă, şi-a strâns toţi banii din economii şi a venit aici. Aceasta este povestea a sute de voluntari din Lesvos, mulţi dintre ei prezenţi aici încă din vară, rupţi complet de joburile, prietenii şi viaţa pe care le aveau acasă. Alma nu face parte din vreun ONG şi chiar urăşte ONG-urile. Spune că acestea oferă sprijin condiţionat şi interesat. Ea merge zeci de kilometri pe jos zilnic ca să afle poveşti şi, atunci când e impresionată, când simte că aceia cu care vorbeşte sunt de partea binelui şi că fac ceea ce trebuie, donează mici sume de bani. ”Mici” spune ea, desigur. N-aş putea să vă spun cât de mici. După ce dă banii, Alma nu rămâne în acel loc. Nu-şi face prieteni, nu se plânge, nici măcar nu cere ajutor cu transportul dintr-un loc în altul, deşi sunt o grămadă de maşini aici. De altfel, nici nu şi-ar dori, pentru că mergând cu maşina simte că ar putea rata ceva. Bărcile (chiar plutele) cu refugiaţi sosesc pe toată coasta, în funcţie de curenţi, de dibăcia vâslaşului, dar şi de preţul pe care îl plătesc. Un preţ mai mic înseamnă o debarcare într-o zonă mai apropiată de Turcia a insulei greceşti, unul mai mare îi lasă însă mai aproape de oraşul principal din zonă, Mytilene. În Mytilene sunt concentrate mai multe tabere, plus că acolo este portul de unde vapoare imense pleacă, seară de seară, spre Atena. Şi, de acolo, spre o viaţă mai bună, în marea majoritate a cazurilor spre nord-vest.

Când sunt întrebaţi cât au de gând să stea aici, Alma şi ceilalţi voluntari nu prea ştiu. Şi ea, şi cei mai mulţi, vor zâmbi încurcaţi dacă-i vei întreba aşa ceva şi vor spune: ”cât e nevoie”.