Înainte de a fi mămică tare mă pricepeam la crescut copii (trebuie să recunoașteți că noi oltenii ne cam pricepem așa, la toate, prin natura noastră). Eram mama perfectă, ideală și le judecam pe toate prietenele care nu își creșteau plozii corespunzător standardelor mele de înaltă clasă şi ținută morală. Bleah, să mă vedeți acum.

Clasicul exemplu se referă la tantrum-uri, la crizele de 2 ani, dar nu numai (adică sigur apar și înainte de 2 ani, și presupun că or mai apărea și după 3, tocmai ce v-am povestit de ele săptămâna trecută). Ei bine, când vedeam un plod urlând în parc/magazin/pe stradă așaaa strâmbam din nas și mă gândeam ce copil prost crescut, ce părinți incapabili. De asemenea, îmi imaginam că fie-mea nu o să facă niciodată, dar niciodată așa ceva. Adevărul e că nu excelează la datul cu fundul de pământ, dar urlete prin parc chiar am executat. Acasă mult mai des. Acum știu că sunt normale și că etapa NU e firească în dezvoltarea lor, ar trebui să mă îngrijorez dacă nu apare.

Cu mâncatul nu mi-am pus niciodată probleme. Mai concret, nu mi-am pus niciodată problema ce/când/cât mănâncă un copil. Însă dacă aș fi văzut un copil plin din cap până în picioare de un terci verzuliu, alături de masa de bucătărie, pereți și fața maică-sii, aș fi fost cu siguranță consternată. Ei bine, fix pe dos am făcut. Fie-mea e crescută cu spanac mâncat cu mâna la 9 luni. Mobila noastră albă din bucătărie a apreciat în mod deosebit această activitate. Însă, acum, la 2 ani jumătate, fie-mea mănâncă singura cu furculița și lingura. Deci da, a meritat, eu am învățat mult mai târziu.

O chestie care mă teroriza înainte de a avea copil era o pompiță mică cu care se scoteau (de către mamă) mucozitățile din  nasul copilului. Am văzut undeva pe la 16/17 ani și mi s-a întors stomacul pe dos. Nimic nu mi se părea mai scârbos. De “numărul doi” nu mai vorbesc, auzisem zvonuri despre cât de crunt poate să miroasă. Ei bine, rapid m-am liniștit. Nu clipesc la schimbat de scutece, la batistuța bebelușului, nici măcar la consecințele gălbejite ale unei enteroviroze. Am și uitat și nu înțeleg ce mi se părea atunci așa scârbos.

Înainte să nasc credeam că bebelușii dorm mult, foarte mult și foarte liniștit. Doar nu de aia se spune dorm ca un bebeluș? Acum sunt ceva de genul: repede, repede, ce sa fac mai întâi? Să spăl farfuriile, să mănânc ceva, să strâng jucăriile, să văd și eu un film, să mă dau pe net? În o oră n-apuc să fac niciuna din ele, și o luăm de la capăt.

Un singur lucru a rămas constant. Când am văzut prima oară un bebeluș în plină etapă a colicilor (și deci urlete) am zis că n-o să mai fac niciodată copii. După ce am făcut totuși unul, și a avut și ea o lungă perioadă de colici, a rămas stabilit: n-o să mai fac niciodată copii.

sleepy00.wordpress.com