”Eu sunt convins că domnul Solomon habar n-are cine era Aldo Moro, măcar”, comenta ieri cu obidă la o televiziune de știri un jurnalist, adversar declarat al puterii actuale. Într-adevăr, a început campania electorală. Dar e o campanie electorală paradoxală, cumva pe invers. Una în care politicienii își scârbesc propriul electorat. Declarațiile beligerante și penibile ale lui Solomon și Ponta au enervat susținătorii USL în egală măsură cât i-a enervat răspunsul Robertei Anastase pe cei ai PDL-ului. Solomon, cel puțin, l-a comparat pe premierul Ungureanu cu o figură pozitivă a politicii italiene. Ba mai rău, cu un martir executat de o grupare militară comunistă, Brigăzile Roșii. Aldo Moro, considerat (pe site-ul Wikipedia) ”un intelectual marcant și un negociator abil și răbdător”, a fost executat după ce guvernul a refuzat negocierea cu teroriștii care îl răpiseră, ba chiar după ce însuși Papa Paul al Șaselea se oferise ostatic în schimbul eliberării lui. Iar Solomon a spus că pe Ungureanu îl așteaptă soarta lui Aldo Moro dacă vine la Bârlad. O fi de bine?

Colac peste pupăză, Victor Ponta a declarat mai recent că împușcarea celor responsabili pentru tăierea pensiilor și a salariilor bugetarilor ar fi o pedeapsă prea blândă. Venind din gura unui absolvent de drept, nu poți să nu te întrebi ce consideră domnia sa că ar fi o pedeapsă mai dură? Tortura? Închisoarea pe viață? Munca la canal? Ratând, pentru a câta oară?, o bună ocazie să tacă, Roberta Anastase i-a replicat pe limba ei gângavă și greoaie, exagerând gafa penibilă a lui Ponta și transformând-o într-un presupus complot ucigaș îndreptat de USL spre liderii marcanți ai PDL-ului. Toate aceste jeguri de declarații au fost făcute fără umor, fără metaforă, fără ironie. Încercând să ducă la extrem modelul declarațiilor fruste și din topor cu care Băsescu a câștigat cele două mandate, urmașii lui lipsiți de organul necesar pică într-o mocirlă pestilențială, cu atât mai mizeră cu cât se bazează pe convingerea că poporul român reacționează bine la mârlănisme îndreptate împotriva adversarilor și la mârlănisme în general. Nimeni nu se gândește măcar că ai electoratul pe care ți-l educi.

În vreme ce marile forțe politice din România se zbat, alături de fanii lor, în nisipurile mișcătoare ale penibilului, pe internet se petrece ceva remarcabil legat de campania electorală pentru Primăria București: oameni decenți, fără simpatii politice și fără vreo implicare anterioară în orice legat de politică, transmit mesaje de susținere pentru Nicușor Dan, un candidat independent, olimpic la matematică, care are nevoie de 36.000 de semnături (strânse pe bune, nu cum se procedează la partidele mari) pentru a candida la primăria capitalei. O candidatură lipsită de șanse de câștig, dar importantă pentru dreptul oamenilor nemulțumiți de ”aparatele” domnilor Ponta, Boc sau Antonescu de a-și susține candidații lor, unii nepătați, idealiști pe cale de dispariție. O candidatură pentru noi, restul. Poate, cine știe, fenomenul Nicușor Dan va avea un echivalent la alegerile prezidențiale de la anul, unul care să permită majorității tăcute și jenate de spectacolul politic actual să redevină sonoră și puternică. Altă șansă nici nu avem.