Să fim serioși, oricum trăim mult prea puțin. La scară mare, universală, chiar nu prea contează că ajungi să mori în pat, sufocat de propriile-ți pârțuri, la 89 de ani, sau mierlești ”tragic”, înecat cu propria vomă, după majoratul colegei ăleia bune de care ești îndrăgostit, majorat la care ai băut ca să-ți faci curaj să-i zici că, dacă vrea, poți să te duci să-i cumperi țigări, serios, nu te deranjează, chiar ți-ar face plăcere. Am pus tragic între ghilimele pentru că nici o moarte nu e tragică, de fapt. Să nu fim ipocriți, toți ne așteptăm să murim și puțini dintre noi avem planuri într-atât de mărețe încât să justifice o prelungire a chinului până la bătrânețe. Pentru Univers, distanța de la 18 la 89 de ani înseamnă cât înseamnă pentru noi diferența dintre 0,00000000001 și 0,000000000012 secunde. Exact! E mai puțin decât ”o clipită”. E ca și când n-ar exista.

Viața noastră e atât de scurtă, așadar, încât mi se pare ușor penibil să-ți fie frică de anumite boli care s-ar putea solda, printre multe alte efecte adverse, cu o moarte prematură. Și totuși, frica de cancer e explicabilă și nu poate fi vindecată decât într-un singur fel: făcând cancer. Iată, o grijă mai puțin pe cap și una în plus pe pancreas.

Dar să ne gândim cu toții cum ar fi să aflăm mâine că avem cancer în fază terminală. Este că v-ați simți mai liberi? Mai curajoși? Mai dezinhibați? Și, mai ales, mai buni? Iminența morții este mereu cu noi, dar într-o situație ca aceasta iminența devine deranjant de iminentă. Știi că iminența este prea aproape atunci când aceasta este cuantificată. ”Mai aveți trei luni”. Iată niște cuvinte pe care cu siguranță nu v-ați dori să le auziți venind din partea unui medic, mai ales când sunteți siguri că este exclus ca nevasta (sau voi, fetele) să fie însărcinată în luna a șasea. Că doar ați fi observat.

Și totuși, acele trei luni ar fi cele mai frumoase din viața voastră. Ba mai mult, șansele ca tu să faci ceva cu adevărat important pentru alții în timpul care ți-a mai rămas cresc direct proporțional cu gravitatea tumorii. Imaginați-vă, deci, cum ar fi ca toți oamenii de pe glob să fie siguri că mai au doar câteva luni de trăit. Însuși faptul că toată lumea va fi afectată va face ideea mai ușor de suportat. La boală e ca la sărăcie: dacă sunt și cei din jurul tău la fel de năpăstuiți, e ok, nu te deranjează. În plus, ipohondria ar dispărea cu totul. Vom avea cancer, totuși, nu cred că va mai fi cazul să evităm geamurile deschise când suntem transpirați sau să purtăm prezervative. Se va vorbi despre SIDA ca despre o răceală: ”băi, am o SIDA care m-a ținut la pat zilele astea, smârc!”. Probabil vor exista și glume de genul: ”Băi, văd că tragi de nas, ai grijă pe unde calci, că-s în fustă și n-aș vrea să-mi dai și mie SIDA aia!”.

Revenind. Dacă toți oamenii s-ar îmbolnăvi de cancer terminal brusc, ne-am trezi cu o perioadă scurtă în care 7 miliarde de oameni ar deveni conștienți de propria efemeritate, una calculată la secundă. Și ar trăi ceva mai puțin, dar suficient de intens cât să conteze. E drept, nu trebuie să faci cancer pentru a aprecia viața. E suficient să-ți imaginezi că ai. Și astfel ajungi la o filosofie chiar și mai profundă, pe care nici n-o bănuiai la început: oricât de urâtă ar fi moartea și oricât de îngrozitoare perspectiva ei, doar morții datorăm faptul că viața e atât de frumoasă. O zi bună să aveți. Și sănătate.