Mergeam prin Strehaia ca vântul prin preerie, cu Polo-ul gol și răsfățat cu benzină de 99, asigurat prin stație de ”coleguți” că „e liber Severinul, Doamne ajută!”. La un moment dat, avântul îmi e blocat de ceea ce părea a fi o coloană de mașini, pe banda mea de mers. Dar nu coloana de mașini era ceva neobișnuit (eram totuși la Strehaia), ci faptul că ultimul în coloană era un domn călare pe un cal alb, frumos, de poveste. Armăsarul era alb, dar jocheul nu. Tuciuriu, cu spate viguros, de adolescent, topless la cel mult 8-9 grade, cu niște pantaloni de trening care să acopere strictul necesar și picioarele goale, domnul pe cal nu avea nici măcar șa, trăia comuniunea cu calul din vremea vechilor mongoli, cu prostata lipită de șira spinării animalului și doar un căpăstru ce părea mai degrabă improvizat, pentru asigurarea unei minime direcții.

Nu pot să depășesc, pentru că din față vine mașină după mașină, iar eu nu pot să estimez lungimea coloanei, al cărei capăt din față nu reușeam să-l văd. Așa că mă pun la fundul calului și îi admir mersul semeț, gândindu-mă: ”Sigur e înmormântare. La ce trap impecabil execută calul, trebuie să fie ceva cu onoruri militare.” Și totuși, înmormântare cu cal alb?, îmi trece prin minte. Cam ironic.

Deodată, taman când încercam să ghicesc de la spate dacă animalul e cal sau iapă, văd că mașinile se trag mai pe dreapta, oamenii care mergeau pe jos (printre mașini) încep să se agite, iar calul își pierde ritmul și tropăie furios. Înainte să-mi dau seama ce se petrece, o coloană oficială din aia fără poliție (doar cu niște limuzine cu girofaruri încastrate în masca din față), trece fulgerător pe lângă mine și pe lângă ceea ce credeam a fi o coloană mortuară. Calul se cabrează nervos, mai-mai să-și arunce vajnicul partener din cârcă, dar țigănușul reușește să-l calmeze, înfingându-i magistral călcâiele crăpate (și probabil destul de înțepătoare, având în vedere duritatea) în coaste. Când calul e în fine sub control, călărețul execută o întoarcere la 180 de grade și strigă în urma coloanei care dispăruse deja din raza vizuală:

- Muie, băăă, Opresculeee!

Sigur, the dark knight l-a confundat pe Oprea cu Oprescu, dar nu mi se pare o greșeală gravă. Din contră, faptul că nesimțirea lui Oprea a provocat un răspuns visceral și-n conștiința civică a oamenilor din Strehaia mi-a părut fabulos.

Mă trezesc să filmez scena abia târziu, când eram deja în depășirea coloanei, apropiindu-mă de capătul din față al acesteia. Nici măcar nu era înmormântare, ci nuntă, după cum vedeți. O nuntă pe care nu lipsise mult ca o altă coloană oficială s-o transforme în înmormântare. Important e că doar călărețul a fost deranjat. Cei care conduceau nunta nu păreau deloc afectați de nenorocirea ce era să se abată asupra lor, ba dimpotrivă, au întețit chiuiturile, iar grăsanul care părea a fi socrul mare a tras o dușcă zdravănă dintr-un pet de bere exact când am trecut pe lângă el. Vorba poetului: ”La nunta morții mele, dacă-i nuntă,/ S-or bucura mai mult viermii, săracii,/ Prietenii mei vor lăuda colacii,/ Mi-aproape silă, dar mă și încântă.”