Nici măcar nu e ceva de care să ne fie rușine: suntem o țară misogină și intolerantă în general, dar românii nu pot fi trași la răspundere individual pentru asta. Putem să ne punem înapoierea pe seama ghinionului istoric (altfel ar fi stat mentalitățile dacă trendul interbelic s-ar fi păstrat, dar ce să-i faci, dacă am fost așa aproape de Rusia) și a deceniilor de regres urmate de o falsă schimbare de regim, în '89. Poate că tehnologic și informațional am ajuns, mulțumită globalizării, undeva imediat în urma țărilor importante. Mental, însă, între noi și occident se cască o prăpastie cel puțin egală cu 50 de ani de comunism.

Doar dacă stăm să ne gândim câți bărbați fac sport în România și câte femei, începem să ne îngrijorăm. Dacă ne gândim chiar mai departe – la câți dintre sportivii care sunt băgați în seamă în România sunt bărbați, începem să realizăm cât de defecți suntem. Fără îndoială, cei mai celebri sportivi din România sunt câțiva fotbaliști. Vorba vine. În orice clasament ați face, chiar și-ntr-unul făcut de presa sportivă de la noi, nici un fotbalist român aflat astăzi în activitate nu ar intra în top 100 cei mai buni din lume. La tenis, de exemplu, avem vreo trei fete în primele 100 din lume. Știți cum le cheamă? Mulțumesc. Motivele pentru care fotbaliștii sunt, totuși, celebri, sunt de înțeles: fotbalul e un sport de succes și de care masele parcă au nevoie mai degrabă decât de tenis sau de gimnastică. Fotbalul feminin nu există la noi (oare de ce?), iar pentru ca o femeie din alt sport (sau orice alt domeniu) să-și învingă minusurile nemeritate atribuite de mentalul colectiv retardat, trebuie să fie cea mai bună din lume. Așa că femeile românce oftează și își spun ”asta e, eu va trebui să fiu cea mai bună ca să apar pe prima pagină în GSP”. Și uneori chiar reușesc. Hagi a fost mare, dar n-a fost în nici un moment cel mai bun din lume. Poate nici în primii 10. Năstase a fost, pentru scurt timp, e drept. Ca și Nadia. Iar Simona Halep va fi, cu siguranță, numărul 1 mondial, mai devreme sau mai târziu. Așadar, într-o țară profund misogină și în care femeia e încă la nivelul de emancipare al anilor '70 din America, într-o țară unde sportivii profesioniști de sex masculin sunt de cinci ori mai mulți decât cei de sex feminin, femeile au câștigat lupta de ”cel mai bun din lume” împotriva bărbaților cu 2-1. Asta este ceva excepțional și li se datorează doar lor, femeilor.

Femeile din România ar trebui să le mulțumească Nadiei și Simonei pentru ce fac pentru ele. Iar bărbații din România ar trebui și să le mulțumească, și să le ceară scuze.