Intrată în vocabularul uzual al românului de rând via Turcia, expresia „cu de toate” a ajuns să fie sinonimă cu lipsa de educație. Dacă îți comanzi o șaorma ”cu de toate” ești nu doar cocalar, ci și îngrozitor de lipsit de gust și decență. Ca și când o șaorma doar cu cartofi sau doar cu caviar (presupunând că ar exista ingredientul optional, la șaormerii mai de fițe) te-ar putea salva din categoria nu tocmai bine privită a mâncătorilor de șaorme. În general, gastronomic vorbind cel puțin, ”mai multe la grămadă” e sinonim cu prostul gust. Românii sunt cei mai expuși la acest gen de critică, pentru că au inclusiv o pasiune pentru pizza cu cât mai multe ingrediente, sacrilegiu nepermis în însăși țara de origine a pizzei.  Cel puțin în cazul românilor, pasiunea pentru mâncăruri care combină multe ingrediente (și implicit multe calorii) își are, cel mai probabil, rădăcinile în foamea profundă din communism și chiar anii ’90, foame pe care cei care au trăit-o o transmit, într-o oarecare măsură, chiar și genetic. Ne-a fost foarte foame, în trecut, iar acum organismele noastre sunt prevăzătoare, iar creierele cu atât mai mult. Cu toate că există explicații logice, pasiunea pentru cantitate și amestec este prost privită și în general ironizată chiar și-n înțelepciuni de sorginte ancestrală (”ce-i mult strică”, ”cine aleargă după doi iepuri nu prinde niciunul”, ”decât mult și fără rost, mai bine puțin și prost” etc.).

Cu toate astea, există o privință în care, fără îndoială, ”cu de toate” e bine. Și acea privință este cea mai importantă, pentru că se referă la cine suntem. În decursul timpului, lumea a operat cu categorisiri, pentru că așa i-a fost la îndemână. Fără să mai fie printre noi, deci fără să mai aibă posibilitatea de a se declara scandalizați de simplitatea etichetării, diverse celebrități au rămas în conștiința publică drept comuniști, dictatori, raționaliști, empiriști, atei, fanatici, legionari, și atâtea zeci, chiar sute de încadrări care, de dragul ordinii și al eficienței în sintetizare, au fost aruncate ca niște anateme asupra unor oameni care, cel puțin la nivel de aparență sau pe alocuri chiar de esență, posedau anumite însușiri compatibile cu un oarecare curent. Mi se pare simplist și greșit să încadrezi atât de drastic un om. Ceea ce ar fi cazul să facă orice om normal ar fi să încerce să cunoască tot, să opteze pentru „cu de toate” în privința curentelor culturale, filosofice, politice sau religioase, după care, punându-și la lucru buna intenție și buna credință, trebuie să ia ce-i mai bun din fiecare. Nimic nu e perfect în natură sau concepte, pentru că nici un curent de gândire nu se poate plia perfect pe personalitatea și convingerile cuiva. Socialismul are părțile lui absurde, așa cum le au și capitalismul, și religia, și ateismul, și materialismul, și idealismul, și tot ce vreți, pe ale lor.

Este esențial să fim ca un burete dar, atunci când ne stoarcem, să rămânem cu lucrurile pe care le considerăm importante, cu setul nostru de valori și principii. Abia atunci nu vom fi nici de stânga, nici de dreapta, nici libertarieni, nici autoritarieni, nici creaționiști, nici evoluționiști, nici nimic foarte bine definit, ci ceva mult mai important: vom fi noi înșine, unici și irepetabili.