Soluţii de coafat şi idei creţe

Dimensiunile dezastrului din educaţie sunt previzibile. Obiceiul de care nu ne putem dezvăţa, ascunderea adevărului, ne face mult rău. Nici acum nu ştim, fără aproximări, care este situaţia reală a României privind adaptarea, prin echipamente şi conexiuni specifice, la contextul pandemic.

Sistemul gâfâie, iar actorii lui fac eforturi ca lucrurile să meargă, în ciuda lipsei de viziune şi de strategie. Nimeni nu se intreabă când şi, mai ales, cum vor fi recuperate pierderile. Când şi cum vor putea fi salvate generaţiile, cum vor fi ele protejate de riscul unui abandon social care se instalează în zona descurajărilor deprimante,căutându-şi cu disperare adepţi. Pe fond, falimentarea sistemului educaţional începe cu ignorarea adolescentului în formare de la care ai aşteptări mari. În construcţia lui, pierderile despre care vorbim provoacă dezechilibru, dezorientare, neîncredere în ei înşişi, neîncredere în semeni,în instituţii.

Altfel spus, un abandon. Îl negăm, îl ascundem mereu. Nu îl asumăm niciodată, pentru că în sistemul educaţional romănesc cifrele nu au fost şi nu sunt niciodată reale. Ne este frică să le scoatem la iveală. Nu putem privi realitatea în faţă, pentru că ea nu este deloc onorantă. Amatorismul şi minciuna, în timp, ne vor costa mult. Mult prea mult ca refacerea din interior a sistemului să ne mai poată salva.

Cum să explicăm celor care ar trebui să ne asigure stabilitatea, într-un context dificil, de altfel, că soluţiile de avarie, când în formă hibridă, când în formă relaxată, destabilizează ritmul dezvoltării, ritmul învăţării? Că toate aceste măsuri ignoră, prin nerespectare, condiţiile primare de adaptare a unui tânăr în formare? Că adolescenţii, cu asupra de măsură, au nevoie de un context care să le redea sentimentul apartenenţei la o comunitate, fie competiţională, fie comunicaţională, dar integrată unei situaţii care să le ofere încredere?

Ideile creţe ale decidenţilor au încurajat abandonul. Altfel nu se explică anularea multor concursuri şi olimpiade, singurele contexte în care elevii se simt recunoscuţi. Pentru ei, recunoaşterea, probarea calităţilor,aptitudinilor contează cu adevărat. Ei vor să fie utili, noi îi blocăm. Ei vor să arate ce ştiu, noi întoarcem capul. Amatorii suntem noi. Noi le aducem deservicii.Suntem vinovaţi, o ştim prea bine, dar nu facem nimic să îndreptăm lucrurile.

Îi apăr pe cei care îi simt. Pe cei care au înţelegere şi maturitate,pe cei care au făcut faţă, chiar mai bine decât adulţii, situaţiei limită în care ne aflăm. Ei au reuşit. Ştiu ce au de făcut mai departe pentru că, lângă ei au fost, înainte de orice, familia.

Dar cu ceilalţi ce se va întâmpla? Vor şti să aleagă? Pe ce drum să meargă? Dacă drumul va fi greşit, le va spune cineva să aleagă unul drept? Şi, dacă se va găsi vreun binevoitor, dintre cei care se înghesuie să le dea sfaturi acum, mai toate ineficiente, oare atunci nu ar fi prea târziu, mult prea târziu?

Şi răspunsurile vor fi tot pierderi. Pierderi de timp. Pentru că generaţiile de elevi nu sunt valorizate corect. Nu cifrele, nici procentele nu îi vor salva. Îi vor ascunde, ca şi cum ar fi vinovaţi pentru ceva de care ar trebui să dea seamă necondiţionat. Singura salvare stă în puterea lor de a-şi grăbi trezirea. Lumea nu le aparţine încă. Ea poate să le aparţină doar atunci când amatorismul decidenţilor sistemului educaţional va fi înlocuit cu buna credinţă, cu respectul faţă de valorile europene care nu aruncă în haos energii, inteligenţe, viziuni. Când se va întâmpla acest lucru? “Vom muri şi vom vedea”. Cinism. Poate fi salvator.

Vizualizări: 3,826

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Vocile schimbării:

Citește și: