Poporul român doarme mai mult şi mai adânc decât Crin Antonescu. Doarme de decenii întregi, de fapt. Câteodată se foieşte în somn, însă. Cum a fost în 1989. Alteori se mai trezeşte să bea apă sau să facă pipi. Acelea sunt scurtele momente de luciditate. Nu luciditate autentică, în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă un somn ceva mai conştient. Dar, chiar şi pe trei sferturi adormit, atunci când mijeşte puţin ochii, poporul se îngrozeşte de mizeria în care trăieşte.

Am trăit, cu toţii (cei care am văzut faza), un astfel de moment de luciditate atunci când Corneliu Vadim Tudor s-a porcăit în direct, la televizor cu mama Oanei Zăvoranu. Sigur, ştiam toţi că Vadim e nebun. Ştiam că nu e bine să intri în gura lui. Ştiam că conduce (ba chiar o scrie aproape integral) cea mai jegoasă fiţuică de scandal din România. Dar înjurături ca acelea de la gura tribunului n-am auzit, nu că la Becali (deja Becali pare un intelectual rasat, în comparaţie), dar nici prin pieţe sau cartiere rău-famate. Şi-atunci ne-am întrebat ce-o fi cu noi, ce s-a întâmplat, unde suntem?

Acel om a fost foarte aproape să fie preşedintele României. Extrem de aproape. Cel mai aproape. Mai aproape de atât nu se poate. Putea să ne reprezinte pentru patru ani, să fie imaginea României în străinătate, să ia decizii cruciale, să conducă armata şi aşa mai departe. Sigur, faptul că toţi oamenii care au votat în 2000 dormeau explică puţin lucrurile, fără să le scuze. Scuze nu există nici pentru contracandidatul lui de la acea dată. De fapt, ce atâtea scuze? Cel mai bine ar fi să ne întrerupă cineva de la aparate. Ce rost are să ne mai chinuim în somn aşa?