Hemoglobina din sânge este cea care dă culoarea roșie, caracteristică, acestuia. Dintre vertebratele de pe planetă exista însă una al cărui sânge nu doar că nu este roșu ci este lipsit de orice fel de culoare.

Fiecare vertebrată de pe planetă, de la șoarece până la elefant, are același mecanism în ceea ce privește transportarea oxigenului către celule: globulele roșii din sânge, care conțin proteina numită hemoglobină, însoțesc moleculele de oxigen până la locurile unde trebuie să ajungă. Deci, toate vertebratele au celule roșii în sânge, mai puțin o specie cunoscută popular drept „peștele de gheață”.

Acești pești trăiesc în Antarctica, au sânge translucid, inimi albe, enorme, și s-au adaptat să trăiască fără aceste globule roșii. Oceanul din jurul regiunii a fost cândva mai cald, însă, în urmă cu aproape 30 de milioane de ani, temperatura a început să scadă. Cum puțini pești puteau supraviețui acestor temperaturi, unele specii au plecat, iar altele, din păcate, au dispărut. Totuși, a existat o specie care s-a încăpățânat să reziste temperaturilor aproape de pragul înghețului. Descendenții săi au dezvoltat trăsături care le permit să supraviețuiască în aceste aspre condiții.

Peștele de gheață se dezvoltă în aceste ape înghețate, lipsit de solzi, cu sânge transparent și cu niște oase atât de subțiri, încât i se poate vedea creierul prin craniu. Apa înghețată conține mai multe gaze (inclusiv oxigen) decât apa mai caldă. Însă, în apă atât de rece, sângele roșu devine uleios, greu de pompat, existând posibilitatea ca acesta să înghețe. Așadar, specia „a dezvoltat practic o terapie pentru anemie”, potrivit biologului John Postlethwait, de la Universitatea din Oregon, care a fost implicat în studiu.

Peștele a dezvoltat branhii supradimensionate și și-a pierdut solzii, lucru care i-a dat posibilitatea să absoarbă direct prin piele oxigenul. De asemenea, și-a modificat sistemul circulator, având vase suplimentare și o inimă de patru ori mai mare decât ce a speciilor înrudite, cu sânge roșu.

De-a lungul anilor, peștele de gheață a acumulat grăsimi, care, precum uleiul, plutesc în apă. Iar oasele foarte ușoare și mai puțin mineralizate decât cele ale strămoșilor săi, i-au permis să se ridice în coloana de apă să mănânce krill și alte creaturi care nu se găseau în apropierea fundului mării.