Urmărindu-i evoluția lui Gigi Becali nu poți să nu devii fascinant de personaj. E ceva dincolo de haioșenia intrinsecă a omului, om care are acea calitate care în spatele blocurilor se numește ”harneală” ce, combinată cu naivitatea pe care vărul său n-o afișează, te face pur și simplu să râzi. Becali e ca manelele. E un personaj simpatic, dar n-ai vrea să ai de-a face cu el. Sunt convins că orice stelist cu mintea întreagă este absolut indignat de patronul echipei. Dar, ca entertainer, vă spun, este peste Vadim. Și cel mai important este că nu distrează oamenii involuntar, ceea ce îi conferă o calitate care multora le lipsește pe la noi: Gigi Becali are umor. Umor de stână, e drept, dar are. Și acum părțile proaste. Urmărit cu atenție, în decursul anilor, Gigi Becali a reprezentat, pentru Steaua, un experiment dureros. Potența financiară combinată cu unele defecte care la oamenii normali nu deranjează prea tare s-au combinat pentru a forma cel mai nedorit mutant, când este vorba de o afacere în care oamenii investesc nu doar bani, ci și sentimente: incompetența crasă. Defectele despre care vorbeam pot constitui o listă destul de stufoasă: orgoliu exagerat, vanitate, supraapreciere, ignoranță, nerăbdare, lipsă de tact, sinceritate (da, e defect deseori), etc. Cert este că, una peste alta, Gigi Becali a reușit (involuntar, de data asta) să dea echipei pe care o patronează o impresie de profund amatorism. Antrenorii și jucătorii boicotează Steaua, presa râde de ea, rivalii jubilează, arbitrii o urăsc, iar propriii fani suferă ca într-o relație cu câte o despărțire dureroasă în fiecare săptămână.

Cum schizofrenia conducătorului dă doar semne că s-ar agrava, viitorul pentru Steaua se anunță tulbure. Nu va fi foarte grav, însă, dacă ne gândim că și competitoarele Stelei sunt aproximativ la același nivel în ceea ce privește competența conducerii. O adunătură de neaveniți.