(continuare din episodul precedent, în care am fost martorii venirii la București a vâlceanului cu topor)

Când văzu impunătorul parter al blocului în care se afla sediul Oficiul Poștal 23 și, ceva mai încolo, somptuosul restaurant Drumețul, de unde răzbăteau niște ritmuri de manele extrem de elitiste, cum nu mai auzise până atunci, omul fu convins că a ajuns la Parlamentul de la București și dădu buzna în poștă. Scoase toporul și se duse țintă la primul ghișeu, trecând cu ochii tulburi de cei șase cetățeni aflați la coadă.

-                   Alo, domnu'!

Cetățeanul cu topor se întoarse surprins:

-                   Cu mine vorbiți?!

-                   Dar cu cine?! Vedeți că noi stăm la coadă aicea!

Puțin descumpănit de tonul acru al bătrânului cu sacoșă de rafie, vâlceanul cu topor își umflă pieptul, ridică securea deasupra capului, și urlă la el:

-                   Băi, tu nu vezi că eu am un topor?!

Bătrânul nu se dădu nici un centimetru în spate. Foarte calm, ridică sacoșa de rafie la nivelul feței și scoase de acolo o sabie, trei pistoale, un ciocan de șnițele și un nunchak. Le arătă zâmbitor omului cu topor, apoi zise:

-                   Ce spuneați că aveți?

-                   OK, OK, o să aștept, spuse vâlceanul cu un ton umil, așezându-se la coadă.

Bătrânul îi dădu un ghiont:

-                   Nu fiți trist. O vedeți pe doamna din față? Ultima oară când a venit avea 15 tone de nitroglicerină. Iar puștiul din fața dumneaei, cel care probabil credeați că vrea să-și scoată alocația, bate mai bine decât Mircea Badea și Chuck Norris la un loc.

-                   Dar ce coadă e aicea? Se interesă vâlceanul, uimit.

-                   Asta nu știm nici noi, recunoscu bătrânul oftând.

(va urma)