Fără să-și dea seama, românii duc o viață de ardeleni. N-aș putea spune cu exactitate ce viață duc ardelenii, ținând cont de noile raporturi. Probabil sunt un fel de amibe. Românii nu sunt stresați. Ritmul lor e molcom, leneș, confuz. Se hotărăsc greu să facă ceva, nu-și organizează timpul deloc pentru că nu au cu ce să și-l umple, nu sunt în priză, șed frumos și calm să-și bea cafeaua sau să mănânce, iar pauza de masă e doar o prelungire a semipauzei din prima parte a zilei de lucru, în care stau pe Facebook și site-uri slabe de umor. Suntem nu doar un fel de ardeleni, ci chiar un fel de greci. N-avem chef. Suntem șmecheri. Sictiriți. Foarte hâtri, de altfel, dar niciodată constructivi (vezi politica de la noi, mereu distructivă).

Am avut recent ocazia să mă întâlnesc cu doi români care trăiesc de mai mulți ani în New York. Viața din România li se pare o vacanță perpetuă. Și acum mă refer la programul de lucru. Ce fac românii în timpul liber îi oripilează de-a dreptul. Așteptarea îi omoară, statul la cafea îi face să tremure de nervi, neplanificarea întregii zile, minut cu minut, îi scoate din minți. Mi-au explicat că la ei nu există cafea băută altfel decât în mers, în mers alert chiar, uneori ca în fugă. Nu ne înțeleg, deși împărțim aceleași gene. Marele Măr i-a transformat, așa cum i-a transformat și pe americani. Oamenii din New York fac chestii într-o zi pe care unii români le-ar face într-o lună. Și alții într-un an.

Viața e prea scurtă ca să n-o trăim intens, cam ăsta e principiul după care își ghidează new yorkezii existența. Noi râdem doar când auzim așa grozăvie. Dar asta e soluția. Nu să ne mutăm cu toții în New York, doar să facem un training acolo. Fiecare român din cei 18, 22 sau 15 milioane, câți om fi, să trăiască o lună în New York. Apoi să ne întoarcem în țară și să ne punem pe treabă.