Dacă tot am început, în textul de alaltăieri, cu filme, și am continuat ieri cu cărți, am zis să rămân și azi departe de realitatea românească și să vă spun o poveste. Povestea e spusă de Carl Sagan într-una dintre cărțile lui, poate mai frumos, dar până se va traduce Sagan în română, cred că merită spusă aici. Este povestea bunicului său.

La sfârșitul secolului XIX, adolescentul Leib Gruber trăia în Europa Centrală, într-un oraș obscur din imensul Imperiu Austro-Ungar. Tatăl lui vindea pește când putea, dar vremurile erau foarte grele. Ca tânăr, singurul serviciu onest pe care Leib l-a putut găsi a fost să care oamenii pe malul celălalt al râului din localitate. Clientul, bărbat sau femeie, se urca în cârca lui Leib, iar acesta, bazându-se pe prețioasele lui ghete (pe care și le permisese făcând treaba desculț în primele dăți), mergea prin apă până găsea un loc unde râul era mai îngust și mai puțin adânc. Acolo începea să traverseze, ducându-și pasagerul pe malul opus. Câteodată apa îi ajungea până deasupra taliei. Nu erau poduri în acea zonă, nu erau nici feriboturi. Caii ar fi putut face treaba asta, dar caii erau folosiți în alte scopuri. Mai rămâneau pentru asta doar Leib și alți tineri ca el. Nu aveau altă utilitate. Nici o altă slujbă nu era disponibilă. Stăteau întinși pe marginea apei, strigându-și prețurile și lăudându-se fiecare cu superioritatea transportului propriu față de cel al rivalilor. Se angajau pe ei înșiși ca pe animale. De fapt, bunicul lui Sagan, o spune el însuși, chiar asta era: un animal de povară.

Apoi, Sagan povestește cum, în ciuda faptului că în toată tinerețea lui nu se îndepărtase niciodată cu mai mult de câteva zeci de kilometri de locul unde se născuse, bunicul său a fost obligat să fugă în America, la începutul secolului XX, din cauza unei acuzații de crimă. A fost urmat la mulți ani după aceea de tânăra sa nevastă, care a traversat Atlanticul fără să știe să citească sau să scrie, ba chiar neștiind să vorbească nici o boabă de engleză, în cala unui transatlantic german dărăpănat, cel mai ieftin pe care l-a putut găsi, după ani de economisit. Mult mai târziu, când copiii și nepoții au întrebat-o câți bani îi mai rămăseseră pentru drum după ce a plătit călătoria spre America în urma căreia spera să-și regăsească soțul, bunica lor a pus capul în pământ și le-a spus rușinată: ”Un dolar.”

Morala? Suntem născuți ca să explorăm, ca să ne asumăm riscuri, ca să ne schimbăm mediul și modul de viață. Nu degeaba suntem singura specie care poate să facă asta. Care poate să-și croiască drumul ei, în ciuda tuturor auspiciilor nefavorabile. Acum 11.500 de ani, când începea ultima Epocă Glaciară, s-a produs prima migrație masivă a omului. Înghețul a permis mersul pe apă dinspre Siberia spre Alaska. O mie de ani mai târziu, acei oameni, strămoșii noștri, o ardeau boem în cel mai sudic punct al Americii de Sud. Admirabili înaintași, nu? Suntem datori strămoșilor noștri să nu încetăm să căutăm. Fără ca măcar să-și dea seama, un om care nu caută e deja mort. Ce se va spune peste 11.500 de ani despre noi, la asta trebuie să ne gândim. Unde se va scrie în cărțile de istorie ale omului de peste 100 de secole că vom fi ajuns noi, să zicem, în anul 3000. Să fim oameni, deci! Să fim exploratori!