Dintr-o perversitate aproape sinistră, m-am apucat să recitesc vechile conversaţii pe care le-am purtat pe Yahoo Messenger, cu ani buni în urmă, înainte ca toate discuţiile noastre online să se limiteze la Facebook. Am rămas fascinat de istoricul unei conversaţii cu o fostă prietenă, de care, spre ruşinea mea, şi uitasem (de prietenă cu totul, nu mai zic de conversaţii). Erau minunate. Am râs şi-am plâns, mi-am dat palme de uimire şi-am avut emoţii, aveam în faţă un fenomen al naturii. Aşa că am căutat-o pe Facebook (normal), pentru că nu mai ţinusem legătura de vreo şapte ani, şi i-am spus: ”Salut. Voiam să-ţi spun că am recitit istoricul discuţiilor noastre şi m-am crăcănat de râs. În plus, am realizat cât de împuţit sunt eu şi oamenii în general atunci când au ceva şi nu ştiu să aprecieze ce au. Groaznic. Odată ce am lucrul acela, parcă mi se pune o pâclă pe creier, pe alocuri mi se pare de-a dreptul dezagreabil. Îmi pare rău pentru că am fost măgar şi îţi mulţumesc pentru tot. Sper că eşti bine.”

Nu era chiar bine. Tipa este (de fapt mai degrabă era, atunci când am cunoscut-o) o actriţă tânără, dar strălucită. A luat premii, a primit nenumărate cronici elogioase, şi aşa mai departe. Aşa că am întrebat-o dacă cumva nu e bine pentru că nu merge treaba cu actoria. Nici nu-mi imaginam că face altceva, practic am cunoscut-o într-o perioadă în care trăia pentru asta. A spus că nu se pune problema de actorie pe bani, pentru că e în România. Şi că are 10-15 spectacole pe lună, dar neplătite, iar în timpul liber se descurcă mai mult cu ospătăria decât cu actoria. Aşa am avut revelaţia că nu doar eu sunt genul care nu ştie să aprecieze ce are. Ţara asta însăşi, fir-ar ea să fie, are talentul unic de a-şi umili talentele. Şi, pe termen lung, de a se umili, astfel, pe ea însăşi.

Te uiţi la greci, apoi te uiţi la noi, apoi te uiţi iar la greci, apoi la noi... Şi realizezi că măcar grecii trăiesc frumos. Că sunt fericiţi. Că, în ciuda unei discutabile crize morale, măcar nu regretă nimic. Nu şi noi. Care ne sunt reperele? Ce ne propunem, încă de la vârsta la care începem să avem discernământ? Ce modele avem de urmat? Cum răspundem eternei dileme ”fac lucrul la care sunt foarte talentat, dar cu care o să mor de foame, sau învăţ o brumă de meserie şi o tonă de vrăjeală, ca să mă descurc, totuşi, în viaţă?

Nu este nici o ruşine să serveşti la mese, desigur, dar atunci când oamenii talentaţi, artiştii adevăraţi, fac asta, ştii că ceva e foarte stricat în jur. Că, pe scurt şi foarte expeditiv, sunt mult mai mulţi oameni care vor să fie serviţi la mese de cât oameni care vor să fie uimiţi de prezenţa artei în imediata lor vecinătate. Măcar să ne mutăm în Grecia!