Azi mă gândesc mult la 1948 și mă încearcă sentimente contradictorii.

1948 e unul dintre cei mai triști ani din istoria României. După 4 ani în care au permis României urbane să rămână acel creuzet de culturi vesel și cu aer occidental care devenise Bucureștiul în perioada interbelică, comuniștii au avut o consfătuire (la sfârșitul lui 1947) în care au decis ”începerea revoluției culturale” în țările de ”democrație populară”. Pe 4 ianuarie 1948 s-a constituit Comisia Centrală pentru Organizarea Congresului de Unificare. Scopul: unirea tuturor partidelor din țările comuniste sub mantaua încăpătoare și bine izolantă a Partidului Comunist rusesc. Ca la un semn, începe procesul de epurare și de persecuție a celor cu alte viziuni politice sau economice.

În România, în februarie 1948, este înlăturat Ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu. Două luni mai târziu este și arestat. Arestările și chiar execuțiile continuă pe bandă rulantă, vizați fiind nu doar politicienii din PNȚ, ci și industriașii, intelectualii de dreapta, monarhiștii și oricine ”Siguranța Statului” decidea că se împotrivește noii orânduiri. Se estimează că numărul deținuților politici din perioada orânduirii comuniste a fost între 1 și 2 milioane, deci băieții au avut mult de muncă.

Oameni fără carte, dar considerați de ”origine sănătoasă” își fac loc în vârfurile Securității. Unii se remarcă prin cruzimi deosebite, ca de pildă Brânzaru, supranumit și ”călăul din Obor”, un fost șofer care îndeplinea sumar execuțiile și se dedica trup și suflet torturilor. Liderii mișcării de epurare sunt agenți acoperiți sovietici, care vorbeau o română stricată, dar eficientă. Un deținut politic de la Sighet își amintește cum a venit la el un oarecare Serghey, pe care toată lumea îl trata ca șeful cel mare. Serghey i-a spus simplu: ”Noi avem dovezi care aducem la dumneata. Pentru ce nu recunoaște cu dovezi, noi deznodăm până recunoaște.”

Pe de altă parte, tot în 1948 a apărut și echipa de fotbal Universitatea Craiova. Primul meci oficial atestat al noii echipe se desfășoară la Filiași, pe 5 septembrie 1948. Sigur, cumva, indirect, a fost tot o realizarecomunistă. Dar de data asta nu una nocivă, din contră. Universitatea Craiova a reușit să-și păstreze o demnitate aparte și o distanță față de sistem în perioada de până în 1989 (demnitate pe care, desigur, Steaua și Dinamo nu au avut-o niciodată). Pe 5 noiembrie 1989, de altfel, la un meci celebru cu Dinamo, netelevizat din cauza tensiunilor, revoluția a fost la un pas să înceapă la Craiova. Nu a început doar pentru că Universitatea a bătut, împotriva dorinței conducerii centrale, practic, cu 1-0.

Dar asta e altă poveste, a altui an. Noi va trebui să trăim cu 1948 toată viața, și generațiile care ne vor urma de asemenea. E bine să facem pace cu el.