2014, Thailanda. Armata thailandeză dă o a douăsprezecea lovitură de stat (din 1932 încoace), după 6 luni de instabilitate și criză politică. Pune bazele unei junte numite NCPO care arestează mai mulți politicieni și figuri publice, interzice adunările politice și instituie o cenzură dură asupra mass media, inclusiv asupra internetului. Timp de doi ani, de atunci, se duce o luptă dură împotriva oricui se opune noului regim, pedepsindu-se inclusiv gesturi sau expresii care sunt (sau li se pare liderilor militari că sunt) expresii ale împotrivirii față de lovitura de stat. O majoritate covârșitoare a țărilor membre ONU condamnă acțiunea armatei, unele chiar își recheamă ambasadorii. Consiliul Uniunii Europene anunță pe 23 iunie 2014 că țările membre UE nu vor semna nici un parteneriat sau acord de cooperare cu Thailanda până când în țară nu se instituie un guvern democratic. ONU condamnă și ea acțiunea prin vocea secretarului general Ban Ki-moon, dar și prin cea a Înaltului Comisionar pentru Drepturile Omului, Navi Pillay.

2016, Thailanda. Urmare a reacțiilor internaționale dar și a unei economii aflate în vrie, se organizează un referendum cu scopul de a cere părerea poporului thailandez referitor la noua constituție (scrisă de reprezentanți ai juntei), constituție care întărește rolul Armatei și îi dă acesteia dreptul constituțional de a înlocui orice regim democratic. Noua constituție este votată, susțin noii lideri, ”cu o largă majoritate”, aproximativ 61% dintre cei prezenți. Ce nu zice Armata este, însă, că la vot  s-au prezentat doar 55% dintre cetățenii cu drept de vot, cu mult  sub obiectivul propus de 80%. Prezența redusă s-a datorat, bineînțeles, fricii opozanților de a vota împotriva unui regim represiv, dar și inexistenței unei campanii CONTRA noii constituții, deoarece așa ceva ar fi fost ilegal și pasibil de pușcărie în acești doi ani, așa cum ar fi fost orice adunare cu scop politic, de altfel. Analistul politic internațional Jonathan Head (BBC) spune că Thailanda este ”în cel mai bun caz, o democrație ghidată” și că ”o majoritate clară dintre cei care s-au prezentat la vot au votat pentru noua constituție, în ciuda faptului că au existat avertismente puternice din partea mai multor organizații internaționale de protecție a drepturilor omului și-a mai multor lideri politici occidentali că noua constituție are un profund caracter nedemocratic”.

V-am explicat toată această situație ca să puteți citi cu un ochi mai avizat bătălia dintre Cătălin Tolontan și Moise Guran, război mediatic început pentru că primul a acuzat DNA de poliție politică și de arogarea unui rol pe care nu îl are, acela de a ne ”preda democrația”, referindu-se la un pasaj din comunicatul care anunță cercetarea lui Victor Ponta în noul dosar (atitudine comparată de Tolo cu acea ”democrație ghidată” la care se referă analistul BBC mai sus din Thailanda). Guran îi răspunde agresiv lui Tolontan (până și mie mi s-a părut exagerat de agresiv), acuzându-l de manipulare și apărându-i pe procurori și (îl citez) statul de drept.

Eu am citit ambele articole și îmi vine să spun că amândoi au dreptate, ca-n bancul ăla cu judecătorul. În banc, grefierul îl atenționează pe judecător că nu pot avea amândouă părțile dreptate, deoarece susțin lucruri contrarii, iar judecătorul îi răspunde împăciuitor: ”Și tu ai dreptate”.