Riz Ahmed este născut în Anglia, dar din părinți pakistanezi. Povestește, în The Guardian, cum e să ai o ”față tipică de terorist” în zilele astea. Nu e ușor deloc. Se amuză spunând că, în anii ’80, un skinhead nazist i-a pus cuțitul la gât pentru că era ”negru”. Apoi, în anii ’90, un alt arab l-a bătut pentru că era șiit, nu sunit. Dar după 11 septembrie totul se va schimba. Sigur, va rămâne omul căruia i se vor pune cuțite la gât și care va fi bătut, dar de data asta pentru că va fi catalogat drept terorist.

Și nu i se întâmplă doar pe stradă. Pe aeroportul Luton (Londra), a fost băgat de poliția anti-tero engleză într-o cameră fără ferestre și bătut, amenințat, pus să ”recunoască”. N-avea ce să recunoască. Motivul pentru care fusese agresat era că fața lui și vizele de pe pașaport nu creau o imagine foarte favorabilă. Omul filmase în anul respectiv în locații din Pakistan și Afganistan, iar asta era interpretat de ofițerii ”inteligenței” (Riz se amuză pe seama neconcordanței dintre numele ”profesiei” și inteligența reală a celor care o practică) drept ”terorist dus să se antreneze în Asia”.

Mai apoi, Riz a vrut să se ducă în America. Avea de mers la un casting pentru un film și lua în calcul să rămână în State de tot, era bine pentru cariera lui. În State, însă, s-a întâmplat din nou. Steward-ul de la intrarea în aeroport i-a pus un ”P” mare pe pașaport fără să verifice nimic altceva decât înfățișarea sa. ”Pakistanez?”, a întrebat Riz. ”Protocol”, i-a răspuns omul. Mai trăise protocolul. Din 20 de oameni închiși în aceeași cameră fără ferestre a aeroportului pentru interogare, 19 arătau practic ca el. Râde și povestește: ”Arătam de parcă s-ar fi făcut un remake la Bollywood după Being John Malkovich. Practic identici. Era un mod dur de a ne reaminti: sunteți un tip, sunteți acel tip a cărui față spune ceva înainte să deschideți gura. Ești un pattern, ești o statistică”.

Omul era blindat cu referințe de la regizori importanți cu care lucrase și chiar cu DVD-uri cu propriile filme (unul dintre ele chiar o parodie despre teroriști, Four Lions), dar n-a contat. Nimeni nu s-a uitat la ele. ”Și, mă rog, ce ai filmat tu în Afganistan?”, a întrebat omul de după tejghea, care părea să mustească de furie. ”Păi, e un film premiat. Se numește Drumul la Guantanamo””. S-a lăsat o liniște lungă. Omul a ridicat o sprânceană. Riz i-a arătat DVD-ul, dar avea să regrete imediat. Pe coperta filmului, era el îmbrăcat în uniformă portocalie de prizonier și cu cătușe la mâini. Atât i-a trebuit paznicului. L-a băgat într-o cămară și l-a interogat pentru trei ore. Nu vă mai zic prin ce a trecut. Și lui i se pare incredibil că în cele din urmă a fost lăsat să intre în America.

Riz Ahmed a reușit la Hollywood. A jucat în câteva filme importante și CV-ul pe care îl are îl face să fie, vorba lui ”de partea corectă a benzii purpurii din aeroporturi. Dar văd zeci de alți John Malkovich care-mi seamănă foarte mult și care trec exact prin ce am trecut eu”.

Atât.