La începutul anilor ’90, adică în anii de după comunism, descopeream cu uimire America. Zgârie nori, străzi suspendate, milioane de maşini, de reclame luminoase, de vile luxoase. Dar nu asta mă uimea. Altceva nu puteam să înţeleg. De ce într-o ţară în care ai totul, există atâţia nebuni care violează copii, atâţia psihopaţi care îşi omoară familiile sau care se duc în şcoli şi trag la întâmplare. <

Ieri, un bărbat era suspectat că le-a tăiat gâtul soţiei şi fiicei. Acum două săptămâni, un altul a intrat în celebrul de acum coafor şi a împuşcat opt oameni, dintre care doi mortal. Mai înainte, un bărbat şi-a luat copiii şi s-a înecat cu ei lac. Şi a mai fost un nebun, care şi-a omorât copilul şi socrii, pentru că nu ştiu ce supărare avea cu nevasta lui. Jafurile armate sunt la ordinea zilei în marile oraşe din România. Psihopaţi avem pe toate drumurile. Când am devenit atât de americani-

Şi mă mai şoca o ştire în anii ’90. Că mulţi copii americani nu ştiau să scrie la terminarea liceului. Că adunări simple le erau necunoscute multor elevi de high-school. Că mulţi adulţi nu ştiau să citească etichetele de pe biscuiţi etc. Că toate inscripţiile publice trebuiau însoţite de desene, ca să le înţeleagă lumea. Acum, jumătate dintre elevii care termină liceul în România nu promovează bacalaureatul. Mulţi dintre ei nu ştiu să scrie. O recunosc şi profesorii lor, care ridică neputincioşi din umeri şi dau vina pe sistem.

Cred că între cele două aspecte există o legătură de interdependenţă. Prăbuşirea sistemului de educaţie şi învăţământ, corelată cu sărăcia şi cu decăderea morală duc la nenorocirile care au loc zi de zi. Mă uit cu teamă la anii următori şi cred că nenorocirile de genul „crimele de la coafor” vor deveni atât de dese, încât ne vom obişnui să trăim cu ele.