Julio Cortázar are o poveste foarte frumoasă intitulată Queremos tanto a Glenda (tradusă la noi ”Cât de mult o iubim pe Glenda”). Aceste este şi titlul culegerii cu 10 povestiri fantastice care o conţine şi pe cea despre ciudatul fan-club făcut în cinstea actriţei Glenda Garson (aluzie clară la englezoaica Glenda Jackson). Fondatorii lui sunt atât de obsedaţi de Glenda încât îi construiesc o imagine idealizată, ajungând inclusiv să-i editeze fiecare film astfel încât să îmbunătăţească bucăţile pe care le consideră nedemne sau nesatisfăcătoare. Finalul e de-a dreptul sinistru.

Eu cred că o să scriu, odată, o poveste nu la fel de bună, dar mult mai adevărată şi mai optimistă, căreia o să-i dau titlul ”Cât de mult o iubim pe Ioana”. Vă zic doar un motiv pentru care cu toţii ar trebui să-i facem Ioanei un fan-club...

Când Ioana avea 12 ani, s-a întors de la şcoală şi l-a găsit pe tatăl ei în bucătărie, curăţând de solzi un peşte (proaspăt) care urma să fie masa de prânz a familiei de patru. Nu se ştie dacă prezenţa magică a Ioanei sau doar apa rece de la robinetul sub care era curăţat a produs minunea. Cert este că peştele a început brusc să mişte, revigorat şi cu o intenţie clară de a-şi continua existenţa. Ioana s-a înroşit la faţă, i-a strigat ”Criminalule!” tatălui ei, l-a dat la o parte pe bărbatul descumpănit de reacţia puştoaicei, a scos peştele din chiuvetă şi l-a dus în baie, unde l-a pus într-un lighean, în apă.

Aproape complet lipsit de solzi pe una dintre părţi, peştele trăia aparent destul de liniştit, cu excepţia majoră a faptului că nu putea să înoate drept, ci stătea ca prostul pe o parte, ocazie cu care întreaga familie a putut să sesizeze care e rolul şi importanţa solzilor la peşti. Peştele era handicapat, deci, dar nu-şi pierduse voinţa de a trăi, fapt devenit evident când Ioana a început să-l hrănească cu regularitate şi blândeţe. După dozele de pâine şi seminţe, Ioana făcea chiar şi exerciţii cu peştele, sprijinindu-l şi străduindu-se să-l facă să înoate drept. Câteodată, seara, vorbea cu însufleţire despre posibilitatea cumpărării unei proteze pentru peşte, ipoteză mult prea fantezistă, cu atât mai mult în România condusă cu zâmbet de mort viu de Iliescu.

Nu doar că familia a rămas fără prânz în acea zi, dar a fost nevoită să-şi cumpere şi alt lighean, pentru că cel vechi a rămas casa peştelui care a mai trăit aproximativ două luni, în ciuda infirmităţii tragi-comice. Acum, adultă fiind, Ioana îşi face o grămadă de procese de conştiinţă referitoare la acea perioadă, întrebându-se dacă nu cumva a chinuit inutil bietul peşte din piaţă al cărui destin fusese scris cu mult timp înainte. Cert este că, din ziua aceea în care a văzut peştele ”jupuit de viu”, Ioana nu a mai mâncat carne. Şi este, vă rog să mă credeţi, doar unul dintre motivele pentru care toată lumea ar trebui s-o iubească pe Ioana.