În continuarea articolului din numerele trecute în care îmi manifestam dorința de a vota ”eroi tehnocrați”, oameni fără legătură cu mizeria politică, acum vreau să vă propun o nouă temă de dezbatere. Am urmărit cu atenție Congresul de sâmbătă al PNL, pentru că sunt convins că dintre Iohannis și Antonescu se va alege alternativa pentru Ponta la președinție, cel puțin aia din turul 2 (cunoscut și drept turul în care mergem să votăm răul cel mai mic). Am urmărit nu fără o mică doză de jenă declarația liniară și robotică (vă amintiți, desigur, și comparația făcută de subsemnat între Iohannis și Stolojan) a neamțului din PNL, întreruptă cu aplauze ușor forțate, sala manifestând o evidentă nostalgie după discursurile rotunde și pline de emfază ale lui Crin Antonescu, cu adevărat un bun vorbitor.

Într-un fel, deși n-aș putea spune că îmi inspiră o extraordinară încredere tipul, mi-a părut rău de Iohannis. M-am întrebat de ce ar trebui să știe un lider politic să vorbească. Atâta știu: trebuie să convingă lumea. Dar dacă o convinge și apoi nu se ține de ce a promis? E rău. Pe când, dacă se ține de ce promite, fie și neconvingător, e bine. Contează rezultatele, nu? Nicidecum modul în care noi suntem ”vrăjiți” că ele vor veni sau ”liniștiți” atunci când nu primim ce vrem. Elocința nu trebuie să lipsească dintre însușirile unui lider sindical, ale unui bun om de televiziune sau ale unui actor. Dar la politicieni, cel puțin la ăștia români, aș fi tentat să cred că deja a devenit un defect. Atâția buni vorbitori am avut de 25 de ani încoace și atât de multe dezamăgiri atunci când am remarcat că nu sunt la fel de buni la a face ceea ce spun, încât mi-aș dori măcar un personaj care să nu spună că face. Să vorbească sacadat și metalic ca un robot stricat, fără înflorituri, fără substanță, să închizi televizorul sau să schimbi canalul după cel mult 30 de secunde în care îl asculți, să nu ai absolut nici o speranță din partea lui după ce ai ascultat mai mult de două fraze.

Dacă acest politician va veni, va vorbi și ulterior nu va da satisfacție, e în regulă. Va fi la fel ca toți ceilalți. Dar cel puțin în privința aceluia vom spune: ”Măcar nu ne-a mințit, că n-a fost în stare”. Una e să rămâi la fel de sărac, alta e să fii luat și de prost în procesul sărăcirii tale.