Dacă tot m-am apucat ieri să vă povestesc despre vremurile grele de dinainte de Băsescu și despre acuratețea promisiunii acestuia cu trăitul bine, zic să continuu cu o altă istorisire, de data aceasta ceva mai târzie, din perioada facultății. Mai precis, a căminului, când studenții săraci mâncau ce se găsea.

Eheei, vremurile din anul I de facultate, când conviețuiam în Leu A cu doi colegi de cameră și sute de gândaci, iar Jegul (asta e porecla barului de lângă cămin) mi se părea un lux inaccesibil. Aș vrea să vă povestesc cum trăiam cu un milion și ceva pe săptămână, doar că nu-mi amintesc exact. Cred că bucata aia de memorie refulează pe undeva prin subconștientul stomacului. Pare-mi-se că muștarul era baza alimentației. Unul dintre colegii de cameră era mai înstărit, avea și ketchup pe lângă muștar. Mie oricum nu-mi plăcea ketchup-ul (era acru), așa că mă concentram puternic pe muștar. Muștar cu carne, muștar cu cartofi, muștar cu pâine, muștar cu muștar, muștar cu gândac mort sub (aia a fost o dată și eram beat). Aveam și niște poante extrem de slabe cu săritul muștarului.

Recunosc, primeam mâncare de acasă, nu era chiar așa rău. O primeam miercuri la 4 dimineața, când treceau piețarii de la Motru spre complexul Europa să ia haine frumoase pentru Piața Centrală. La 4 sau la 5. Sau la 5:30. Maxim la 6. În caz că nu ajungea până la 6, probabil făcuse vreo pană și mai întârzia până pe la 7-8. Nu se știa niciodată la cât ajunge, de fapt. Iarna era distractiv, că era riscant să adormi și să te găsească Rică (șoferul autocarului) manechin, rânjit bocnă în fața căminului. Rică era băiat bun, venea cu burta autocarului plină de pachete. Nu era moca (5 lei pachetul), dar oricum era un efort să le împarți fomiștilor adormiți și zgribuliți.

Odată era să mănânc un gândac. Altă dată, nu atunci, când cu muștarul. Dormeam și am simțit ceva pe buze. Am crezut că fac haioșii din cameră mișto de mine. Mi-am dat cu mâna pe la gură, apoi am deschis ochii. Era un gândac de bucătărie. Probabil voia să se sinucidă de foame. Sau să-mi mănânce dintre dinți, într-o pornire hiperinteligentă de simbioză. Gândaci de bucătărie paraziți care să pigulească resturi alimentare dintre dinți. Iată un animal de casă care mi-ar fi foarte folositor, mai ales că pe vremea aia aveam aparat dentar.

Mai mâncam la cantină. Ciorba costa vreo 15.000 (1,5 RON) și avea gust cam de banii ăia. Odată, un prieten a găsit o râmă în salata de varză de la cantina de la Dumars. Nu mai știu dacă era vie sau moartă. Cert e că ne-am bucurat, pentru că asta însemna că e proaspătă salata. Plus că aveam o porție de carne pe care n-o plătiserăm.