Nu știu de ce vă e frică vouă, dar eu am 2 obsesii mari cu fie-mea. Și multe mai mici, dar două cât casa.

Prima e să nu fie un copil răsfățat. Nu acum, când o crește, după 7 ani. Între noi fie vorba deocamdată pare cumințică și mai e un pic de timp până la cei 7 ani, așa că asta e pe pauză pentru moment.

Ei, cea de-a doua e încă actuală. Inițial nu am vrut să povestesc de asta, să nu se sperie viitoarele mămici. Însă m-am hotărât că e mai bine să știe, să fie pregătite, eu aș fi preferat să știu.

La început, când am ajuns cu fetița mea acasă, nu puteam să dorm. Adică deloc. Nici ziua, nici noaptea. Îl  rugam pe soț să o vegheze și așa mai ațipeam o oră două. În rest, pătuțul ei era lângă al nostru, citeam toată noaptea  (mă rog, când nu alăptam, că doar asta făceam cam jumate din noapte oricum) și o vegheam.

Habar n-am de ce. Nu mi-a spus nimeni să fac așa, au mai încercat cu voci timide să îmi spună unii, alții, că ar trebui să mă odihnesc, dar nu se prea putea discuta cu mine în perioada aia .

În câteva zile eram moartă de oboseală. Până la o lună a ei n-am dormit mai deloc, apoi, de epuizare,  mai dormeam ceva, dar cu adevărat am început sa mă odihnesc noaptea abia la 3 luni, când s-a mutat in camera ei, unde a fost mult mai mulțumită și liniștită.

Ei bine, și într-o seară, pe la 11, o vegheam. Mama cu soțul erau în sufragerie. Nou-născuții fac așa niște sunete, își întorc capul în formă de semnul întrebării, mârâie, cârâie, pârâie, hodoroncăie (nu știu dacă ăsta e cuvânt, dar nu contează), troncăne. Păăăi și numai o văd o dată că-și lipește capul de șira spinării și încearcă să tragă aer în piept (mai fac așa bebelușii) și trage și trage. Și nu reușește. Și începuse să scoată și niște sunete de om sugrumat. Ok, eu nu înțelegeam ce se întâmplă? O fi normal? Așa fac toți? Iar mă panichez ca nebuna (în primele zile sunam pediatra de o mie de ori pentru orice prostie), o să respire? Și în timp ce eu tot îmi puneam întrebările ăstea ea se roșea din ce în ce mai tare la față. Cred că sunetele alea horcănite mi-au fost de ajuns. Am luat-o în brațe, i-am scăpat capul de disperată ce eram (încă mă întreb cât de grav a fost că am făcut asta) și i-am strigat pe colocatari. A venit mama, i-a dat două palme pe spate și a început să respire. Cred că o perioadă ei au crezut ca e tot de la paranoia mea, dar sincer, nu era. Făcuse și bulbuci la gura, mi-i amintesc perfect. Ei, cum să mai dorm după asta? Am sunat pediatra, bla bla, mi-a zis să o monitorizez, evident ca n-o mai scăpam din ochi, dar na. Mult mai târziu am aflat de apneea bebelușului. Îmi pare rău că n-am știut înainte, măcar să nu fiu așa de panicata, să știu ce sa fac. Și că poate apărea. E mai frecventă la prematuri, dar ea nu era prematură.  Mai știu o mămica, care se confrunta muuult mai des cu treaba asta, nu vreau să mă gândesc cum i-a fost ei.

Până in ziua de azi, la 2 ani și după, dacă cumva doarme mai mult decât în mod obișnuit, devin super agitată și stau ca pe ace până se trezește. Când era mai mica, mă duceam să văd dacă mai respiră și de multe ori o trezeam. Așa că acum mă abțin, dar tot sunt stresată până se trezește.

Deci. Se mai întâmplă, sper să nu va panicați și voi ca mine dacă cumva, Doamne ferește, vi se întâmplă.