Frizerul meu, de altfel un tip foarte simpatic, a auzit, nu știu cum, că am fost ”la refugiați”. Lucru de mirare, ținând cont că n-avem nici o relație în afara întâlnirii lunare pentru tuns.

-         De unde știi? îl întreb.

Pufnește.
- Hai, mă, ce naiba, dacă nici frizerul nu mai știe... Oricum, nu e bine ce se întâmplă cu refugiații ăștia.

-         De ce?

-         Păi n-ai auzit ce-a zis ăla al lor? 

-         Al cui?

-         Nu știu, unu de la ei... 

-         Ce-a zis?

-         Că România a fost mai demult pământ musulman și vor să-l facă iar acum. Și la toți creștinii care-i prinde pe aici o să le taie capul.

-         Hai, că nu cred...

Se oprește din tuns și se uită suspicios, pe sub o sprânceană. Probabil nu mi-am ținut suficient de bine în frâu sarcasmul, deși așa intenționasem. Mă ia brusc, fără ocolișuri:

-         Tu crezi în Dumnezeu?

Mă uit, are doar foarfeca în mână, cred că sunt în siguranță, nu pare suficient de ascuțită cât să-mi secționeze carotida.

-         N-aș zice, îi zic. Cred în niște chestii, dar...

Mă întrerupe:

-         În oameni îndrăciți crezi?

-         Nu.

-         Pe unul din ăla nici 6-7 oameni nu pot să-l țină!

Eu, direct din codul bunelor maniere:

-         Așa mare putere are?

-         Da, eu am văzut! Practic sufletul lui nu mai e și vine diavolul în loc.

-         Ca-n filmele de groază, zic și eu, ca să arăt că-nțeleg fenomenul mai mult.

-         Păi, tu cum crezi că se fac filmele alea?! Că doar după fapte reale se fac.

Nu zic nimic, deși îmi treceau prin minte câteva exemple de filme care, îmi venea să spun, sigur nu sunt făcute după fapte reale. El nu se dă bătut:

-         Deci nici acum nu crezi?

-         Băi, nu.

Îmi doream din tot sufletul să-i spun că cred, nici nu știu de ce nu i-am spus, de fapt. Mai tunde câteva secunde, vizibil deranjat, apoi zice iar:

-         În farmece crezi?

-         Nu.

-         Nici în farmece?!

-         Păi, nu...

Trage aer în piept și-mi spune o poveste. Nici el nu credea înainte, de fapt nici acum nu e bisericos, dar a avut o problemă de sănătate. Destul de gravă, din ce mi-a spus. Necesita o operație complicată. 

-         ...așa că m-am dus la Arsenie Boca, m-am rugat, și imediat mi-a trecut durerea.

Fac ochii mari și zic, sincer îngrijorat:

-         Băi, nu te juca cu astea, du-te totuși și la doctor, mai fă-ți niște analize, nu-ți pune bază în Arsenie Boca.

-         Tu ai auzit de Arsenie Boca?

-         Normal, îl știu de pe Facebook... Dar tu unde te-ai dus ”la” el?

-         Are el ceva acolo, la Deva... Păi, și nici acum nu crezi?!

-         Nu, bre, probabil că pur și simplu te-ai simțit tu mai bine după ce-ai fost acolo. E ok, dacă credința te face să te simți mai bine e perfect, atunci ar trebui să creadă toți oamenii. Dar du-te totuși și la doctor...
Nu-i mai ardea de doctor, însă. Trecuse aproape un minut de când lăsase și foarfeca și piaptănul și mă privea dojenitor.

-         Tot nu crezi?!

Mă uit la el aproape disperat. Ochii și fața voiau să-mi spună ”da”, dar îmi iese tot...

-         Nu...

Un nu stins. Mi-era sincer teamă că mă lasă așa, tuns pe jumătate. 
Se agită. Îl văd că e hotărât să dea argumentul suprem. Se sprijină pe marginea chiuvetei, se apleacă spre mine ca și când ar fi urmat să-mi facă o mare confidență, se uită în stânga și-n dreapta, să se asigure că suntem în siguranță, și-mi zice răspicat:

-         Bunicul s-a făcut strigoi.

Mă uit adânc în ochii lui și nu-mi iese decât un:

-         D-da?

Îmi spune o poveste cu bunicul care-i bătea în recamier după moarte. În timp ce povestește, îmi arată o mână. 

-         Nu mint, pe bune, uită-te și tu, că mi se face pielea de găină!

Într-adevăr, i se făcuse pielea de găină povestind, iar firele de păr de pe mână i se ridicaseră ca niște manguste curioase. Culmea e că știu că nu mințea. Era mult prea însuflețit. Omul pusese multă pasiune în toate poveștile (care au fost mult mai lungi decât ce v-am povestit eu aici, de altfel). Așa că oftez, mă uit drept în oglindă, la perciunii pierduți, și zic:

-         Băi, gata. Cred.

Zâmbește și zâmbesc și eu. Frizerii sunt cei mai buni predicatori. Tot 5 lei am lăsat bacșiș, dar am aruncat și-un ”Doamne-ajută”... că doar nu dau de la mine.