Nenică, îmi era o frică să merg să mă tund când eram mic, cum le e câinilor când simt că merg la veterinar. Bine, nu mă duceam eu, că nu știam să mă tund sau să orice, mă ducea taică-miu, și mie mi-era rușine să spun că mi-e frică, vă zic mai încolo de ce. Acolea, în capătul Motrului, era o întreprindere care la etaj dracu știe ce avea, birouri sau rahat, dar la parter avea frizerie, o cameră mare separată cu un perete de neam prost în două încăperi lungi, una pentru femei și una pentru băieți, cică. Zic ”cică” pentru că nu cred că s-a tuns vreodată o femeie acolo, io n-am văzut nici una și să fi tot fost de o sută de ori. Culmea, la muieri nu acceptau niciodată să tundă bărbați, deși la bărbați era mereu coadă, iar la femei nu era niciodată nimeni, în afară de o cucoană frizeriță care îmi doream eu să mă fac când urma să fiu mare, că-mi plăcea tare când o vedeam c-o doare-n cur și stă la țigară toată ziua, că na, dacă n-avea femei de tuns, ce să facă și ea... Și acum mă întreb dacă știa să tundă măcar oi, dacă și-a găsit alt job după ăla, dacă acum e fericită sau măcar trăiește.
La ”Progresu'”, așa îi zicea. Cred că se tundea acolo din interbelic sau ceva. Ba nu, stai, că orașul meu nu exista în interbelic. Mă rog, în orice caz țiganca care mă tundea pe mine tundea din interbelic, c-avea niște funduri de borcan, frățioare, de i se vedeau ochii prin ei undeva departe, ca peștii minusculi într-un colț de acvariu! De asta mi-era cel mai frică: că nu vede. O vedeam cum dă cu capul în dulăpior când se întinde să ia Tarr-ul de pe policioară și începea să-mi tremure mustăcioara de crai virgin de ziceai că-s Labiș când tocmai omorâse tac-su căprioara, tragedie nu alta! Taică-miu stătea lângă, pe canapeluță, și n-avea treabă, probabil avea încredere că țigăncile sunt așa bune la tuns încât n-au nevoie de văz, tund cumva din instinct. Și când mă uitam spre taică-miu cu ochi rugători, bam, auzeam cu țiganca revenea spre mine, arzând, pe drum, și-un genunchi în colțul sertarului, și făcea ”Ahhhhhhh, băga-mi-aaaaaș!”, iar io înlemneam, că numai supărată nu mi-o doream!
La un moment dat citisem o știre-ntr-un colț de ziar cu un frizer care-i retezase unui client urechea cu briciul. Băi, și când punea țiganca mâna pe brici începeau să mă treacă toate apele, îmi tremura capul de ziceai că-s pe eșafod, iar țiganca urla: ”stai drept!”, și cu o mână ținea de tâmpla stângă, iar cu ailaltă meșterea cu briciul pe lângă urechea dreaptă, de începeam să-mi dau ochii peste cap numai imaginându-mi cum o să alerg ca turbatul cu urechea-n mână la spital. HARȘTI HARȘTI, auzeam în ureche amplificat de o mie de ori, zgomotul ăla al briciului care zgurmă pielea, același cu al cuțitului care curăță porcul de arsura aia scârboasă, ca să poată meltenii să baloteze șorici la paharele de țuică fiartă. HARȘTI, îmi răsuna în scăriță și timpan, HARȘTI, de-mi simțeam firicele alea de pe neuroni fluturând ca niște spice pe furtună! Bine dracu că nu citisem încă ”Nasul” lui Gogol.
Dar citisem alte alea. Citisem de SIDA, de pildă și de cum se ia dânsa. La mine într-un fel nu era pericol, că eram virgin și urma să mai rămân așa mult timp cu largul concurs al colegelor mele care se dăruiau doar băieților mai mari, dar în alt fel mă și vedeam bolnav. Că ce, credeți că la Progresu se schimba vreodată lama sau fantezii de astea? Că doar nu era New York. Nu, nene, toată lumea cu același brici și cu aceeași țigancă oarbă, de mi-e și frică să mai trec pe-acolo acum, după 15-20 de ani, să nu cumva să descopăr că încă tunde și traumatizează copii nevinovați.
Și uite de-asta nu mă prea mai tund eu nici acuma, mare, că nu mă simt confortabil cu activitatea asta, și tot de asta nici nu mă uit în oglindă cu zilele și nu-mi pasă cum arăt. Dacă prin asta trebuie să trec ca să fiu prezentabil, apăi eu zic nu, mersi.