Dacă azi, în timp ce beam bere și ascultam muzică proastă cu prietenul Răzvan, ar fi venit cineva la mine și mi-ar fi zis că peste mai puțin de o oră un gândac o să-mi vorbească, nu l-aș fi crezut. Pentru că șansele să dai peste un gândac vorbitor într-o viață sunt atât de mici încât acelea să dai peste doi gândaci vorbitori sunt practic inexistente. Dar s-a întâmplat.

Citeam atât de absorbit încât aproape am tresărit când, în colțul din stânga sus al cărții pe care o sprijineam pe masă, a apărut un gândac mic cât un sâmbure de strugure. Gândacul mergea ca orice gândac, repejor și cam bezmetic, dar interesant mi s-a părut că o dată la fiecare 10-11 secunde se oprea preț de una-două secunde din mersul alert, după care pornea iarăși, hotărât și cu un fuleu adorabil.

Prima oară s-a oprit pe litera L din cuvântul ”acele”; a dat târcoale unui O din ”totul”, a grăbit pasul în dreptul unui dialog, ce-i drept, cam plicticos, nu s-a sinchisit nici de ”Bach” și a făcut a doua escală abia la un U din ”vânturându-și”. Știam deja că gândacul încearcă să îmi transmită ceva când a schimbat foaia, la propriu, și a înțepenit fix pe un M. După secunda de răgaz, a fugit până la un E, a împietrit a patra oară, și apoi a ieșit grăbit din zona scrisă a cărții, traversând marginea periculoasă formată din paginile lipite între ele și ajungând pe copertă, unde a început să se învârtă fără prea mult chef și fără să se mai oprească.

Imediat am citit: ”LUME”. Apoi m-am ofticat că gândacul nu a avut chef de multă vorbă și a părăsit paginile înainte să mă ajute măcar cu un verb. ”Lume”, OK, dar ce-i cu asta? Mi-am stors creierii vreo cinci minute încercând să interpretez sensul mesajului. Am luat în calcul mai multe variante, printre care aceea că gândacul încearcă să mă avertizeze în legătură cu sfârșitul LUMII, că am de a face cu un gândac agorafob și fricos care se teme de ”LUME”, chiar m-am gândit că ar putea fi un gândac mai nealfabetizat care confundase N-ul cu L când voise, de fapt, să-i dau un NUME.

În cele din urmă, însă, m-am ridicat de pe scaun lovit de revelație. Am purtat cu grijă cartea până la geam, cu gândacul pe ea, am deschis fereastra și, nu înainte de a-mi lua un ceremonios adio, l-am expediat pe gândac în LUME cu un bobârnac gingaș. În mintea mea nu mai era nici o îndoială că micul meu gândac voia să vadă lumea și acum mă simt foarte bine cu mine însumi că i-am împlinit această dorință. De aceea, dacă vreodată veți citi și un gândac cât un sâmbure sau poate chiar cât o boabă (că poate crește) de strugure va apărea din senin pe pagini și va poposi, pe rând, pe literele M, E, R, S și I, transmiteți-i vă rog ”cu plăcere” din partea mea și întrebați-l dacă lumea a fost așa cum și-o imagina.

Ah, și nu mai omorâți gândaci, altfel frații lor vor scrie despre voi, criminalii, cărți pe lângă care holocaustul va părea joacă de copii.