Mi-am promis de multe ori că n-o să mă mai las minţit de declaraţiile politicienilor şi nici nu voi mai fi surprins de vreun gest sau vorbă de-a lor. De fiecare dată sunt însă tentat să-i cred, să-i creditez cu încă o şansă, să aştept un licăr de sinceritate care i-ar umaniza scoţându-i din cuşca de partid sau din cea  de gaşcă, ce le rigidizează gesturile şi le limitează mişcarea.

Cum mă abat de la promisiunile pe care mi le-am făcut, cum mai iau o palmă peste ochi, cum mă lasă iar cu gura căscată de uimire în faţa unor inepţii spuse cu seninătate pe post de axiome care n-au nevoie să fie demonstrate. De multe ori mi-am zis că poate nu înţeleg eu, că politica se face în cercuri rarefiate unde nu se aude decât fâlfâitul aripilor de îngeri care cântă la harpă şi dau ocol aurelor desenate în jurul părţii superioare a corpului că uneori nici nu-mi vine să-i zic cap la purtătorul gurii! Am trăit multe dezamăgiri legate de persoane în care-mi pusesem speranţa, persoane pe care le credeam că măcar înţeleg noţiunea de ruşine, expresia „lungul nasului” şi de  „om cu frica lui Dumnezeu!”.

Din nefericire, cu timpul, viaţa mi-a demonstrat până acum că nici măcar aceste trei lucruri care ţin doar de bunul simţ nu le-am putut întâlni în acelaşi timp şi la acelaşi personaj politic. De ce? Nu ştiu încă! Ce ştiu este că cele trei noţiuni pe care le pretindeam  de la  omul  politic nu le-am întâlnit nici când politicianul era un om obişnuit ca mine, ca tine, ca el…   Cel mai recent exemplu de om politic care mi-a confirmat temerile mele legate de oamenii politici este cel al lui Crin Antonescu, care în ultimul timp se crede preşedintele ţării. După ce s-a înţeles cu Ponta să blocheze Parlamentul pentru că nu le-a ieşit nimic altceva nici cu marşurile, nici cu moţiunile, nici cu tocăturile la televiziunile mogulilor a intrat în era refuzurilor totale făcute nu din raţiuni politice. A refuzat să mai intre la lucrările Parlamentului, dar n-a uitat să-şi încaseze diurna, a refuzat invitaţia preşedintelui de drept Băsescu la discuţii purtate la Cotroceni, a refuzat să participe în Parlament la şedinţa în care preşedintele solicita încheierea unui moratoriu pe timp limitat în interiorul căruia opoziţia şi puterea să reuşească să treacă prin forul legislativ legile fără de care va fi şi mai greu în România. Ce mai, a refuzat şi ce n-a fost rugat. La începutul săptămânii stăpânul său suprem, Dinu Patriciu l-a chemat la sediul firmei sale împreună cu fostul preşedinte Constantinescu, cel învins de sistem, şi l-a tras de urechi explicându-i că în felul în care s-a apucat să refuze tot o să-şi convingă electoratul că sacrifică România care nu l-a vrut preşedinte. Trezit oarecum la realitate s-a repezit a doua zi şi a anunţat că deblochează el ceea ce a blocat şi a chemat toate partidele la discuţii, nu la sediul PNL ci în sediul Parlamentului ca să protejeze orgoliul colegului său Ponta pentru că nu cred că s-a gândit vreo clipă la cel al lui Boc. Nu mai vrea nici demisia Robertei Anastase, nici pe cea a lui Boc ca până acum vrea doar să demonstreze lumii că numai el poate scoate ţara din blocaj.

În această situaţie ce să facă PDL-ul? Să refuze oferta lui Antonescu pentru că şi el a refuzat orice mână întinsă pentru pace? Să se ducă la Antonescu, care de fapt este o chemare la Dinu Patriciu? N-aş vrea să fiu în pielea lui Boc!