Tocmai am realizat că n-am mai vorbit de mult despre lucruri frumoase aici. Bine, nici nu s-au mai prea întâmplat. N-am mai vorbit despre Halep, de pildă. Și poate pe bună dreptate, că na, nu a făcut nici ea multe lucruri frumoase în ultima vreme. Ei, poate reușim să vorbim acum, când tocmai s-a calificat în sferturi la Wimbledon după o victorie cu Madison Keys (SUA), noua Serena, cum e alintată. Halep nu era favorită, dar a revenit de la 0-1 la seturi și a câștigat cu 6-7, 6-4, 6-3.
E adevărat, victoria n-a fost tocmai meritată. A venit doar pentru că americanca s-a accidentat în setul 3. Fără să mai poată să fugă practic deloc, Keys a arătat că este o tenismenă superioară lui Halep și a făcut 3 game-uri chiar și așa.
De altfel, Halep nu este o jucătoare foarte bună. Mie personal asta îmi și place la ea. Genetic vorbind, s-o recunoaștem, n-avem vocație de sportivi. Halep e scundă, nu are forță, tehnica nu o dă afară din casă și serviciul e al unei tensimene care nu are ce căuta în top 10. Uitați-vă la sârbi. Popor mai mic și mai asuprit în istoria lui, dar cu sportivi nemaipomeniți. Inclusiv cel mai bun din lume la tenis, la ora actuală. Noi nu. Și cu atât mai meritoriu mi se pare că Halep, având acest handicap nu doar al faptului că e româncă, ci și al aceluia că nu a fost construită sau născută ca să facă sport de înaltă performanță, reușește să se mențină în top și chiar a bifat o bună perioadă în care a fost a doua din lume, după istorica Serena Williams.
Ce nu înțeleg eu e altceva: de ce ar critica-o cineva pe Halep? De ce s-ar simți cineva jignit de prestația ei? Tenisul e un sport teribil de individual. Dacă ar fi după mine, tenismenilor nici n-ar trebui să le apară steagul național pe tabele și clasamente, pentru că naționalitatea în tenis aproape că nu contează. Oamenii ăia muncesc de unii singuri, fără coechipieri, fără federații, uneori chiar fără antrenor, ca să ajungă undeva. Țările de origine îi ajută doar rareori, dacă nu cumva chiar îi încurcă, dacă ne gândim că, iată, Halep este în primele 8 din lume pe o suprafață unde în România nu s-a mai pomenit să se joace tenis: iarba.
Așa că hai să fim ”mândri că suntem români” în altă parte. În tenis n-avem ce căuta. Tenisul e al lor, al oamenilor care muncesc, pe care îi doare, care suferă, care nu au viață, care nu au nici măcar cu cine să schimbe o vorbă, pe teren. Dacă nu mă credeți, citiți autobiografia lui Agassi. O aștept cu nerăbdare și pe aceea a lui Halep. S-ar putea să fie chiar mai bună.