Orice experienţă puternică şi marcantă pe care o trăiesc mă face să regret că nu am forţa naratoare şi descriptivă a lui Llosa. Îmi plac mult străzile pestriţe, pline de prostituate şi ţigănci care au mutat gătitul, spălatul şi aproape orice activitate casnică în faţa imobilului, de copii mânjiţi cu te-miri-ce la gură care râd în nas ultravioletelor doar în chiloţi. Îmi place Calea Griviţei, suprarealistă şi duhnind a viaţă, ca-n ”La ţigănci”, îmi place să-i văd pe proxeneţi cocoţaţi ţanţoşi pe balcon, cu balustrada între picioare, scrutând împrejurimile demiurgic, ca plăieşii care se uitau pe vremuri după turci din înalturile cetăţii, pentru că la urma urmei şi ei se uită tot după turci, doar că plăieşii Griviţei se uită pofticios, după turci cu coaie albastre şi umflate care ar putea să-şi lase o mică părticică din avere în cuferele lipicioase din camerele alea dărâmate şi fermecătoare, ocupate abuziv. Îmi plac terasele şi barurile jegoase cu bătrâni care strecoară alcoolul prea coroziv ca să fie făcut pentru consumul uman (şi totuşi ei îl beau!) prin spaţiul generos dintre cei trei-patru dinţi pe care-i mai posedă, pentru că să strecori alcoolul prin pâine este so last century. Îmi plac toate astea, spuneam, dar mereu sufăr că nu am puterea să le descriu apăsat şi pregnant cum o face Llosa, de pildă în acest fragment care, fără să conţină vreo scenă dramatică sau neobişnuită, te izbeşte în stomac ca o succesiune de pumni bine plasaţi:

”Doi metişi cu mânecile suflecate scrutează de la tejghea feţele arămii, pomeţii proeminenţi care mestecă şi beau, şi-un chelner muntean de prin părţile Sierrei rătăcit pe-aci c-un şorţ cârpăcit, împarte supe fumegânde, sticle, tăvi cu orez. Câtă iubire, oh, ce săruturi, vai, ce amor, tună un difuzor multicolor, şi-n fund, înapoia perdelei de fum, de vacarm, de iz aproape solid de mâncare şi băutură, înapoia agitatelor roiuri de muşte, se vede un perete c-o gaură în mijloc şi-o femeie zdrahoancă, leoarcă de sudoare, mânuieşte oale şi frigări încolţită de trosnetele  şi  sfârâielile unui foc drăcesc. E-o masă liberă chiar lângă difuzor, pe care, printre droaia de scrijelituri de pe tăblie, se desluşeşte o inimă străpunsă  de  săgeţi, şi un nume de femeie: Saturnina.

Împrejur pute a transpiraţie, a usturoi şi a ceapă, a urină şi-a gunoi învechit, şi muzica difuzorului se-amestecă cu zumzetul vocilor, cu ciuduituri de motor şi claxoane, ajungând la urechi deformată, îngroşată. Chipuri pârlite de soare, pomeţi proeminenţi, ochi adormiţi din obişnuinţă sau din nepăsare vagabondează printre mese, se-adună ciorchine lângă tejghea, încurcă intrarea altora. Ambrosio primeşte ţigara întinsă de Santiago, fumează, aruncă chiştocul pe jos şi-l storcoşeşte cu piciorul. Soarbe din ciorbă zgomotos, suge camea de peşte de pe oase până le lasă lucii, ascultând sau răspunzând sau întrebând, şi mestecă bucăţele de pâine, trage lungi înghiţituri din cana cu bere şi se şterge cu mâneca de sudoare: ”ce ţi-e cu vremea asta, cum trece pârdalnica, de nu-ţi dai seama, conaşule!” Gândeşte: de ce nu plec? Gândeşte: trebuie să plec şi mai comandă o bere. Umple paharele, şi-l ia pe-al său şi pe când vorbeşte, rememorează, visează sau gândeşte, observă cercul de spumă spart de mici cratere, guri ce se cască tăcute vomitând bulbuci aurii şi dispar în lichidul gălbui pe care-l încălzeşte cu mâna. Bea fără să închidă ochii, râgâie, scoate şi aprinde ţigări, se-apleacă să-l mângâie pe Hărmălaie: lucruri de-ale trecutului, dracu' să le pieptene! Vorbeşte el, vorbeşte Ambrosio, pungile de pe pleoape îi bat în  albastru, nările îi freamătă de parcă ar fi alergat, de parcă s-ar îneca, şi după fiecare duşcă scuipă, priveşte visător la muşte, ascultă, zâmbeşte sau se întristează sau devine stingherit, iar ochii lui, când şi când, par să se înfurie sau să se teamă sau să devină absenţi; uneori îl zgâlţâie accese de tuse. Are fire albe prin părul sârmos, poartă peste salopetă un sacou care-o fi fost cândva albastru şi-o fi avut nasturi, şi dedesubt o cămaşă cu guler prea lung ce i se înfăşoară pe gât ca o funie. Santiago îi vede bocancii enormi: plini de noroi, scâlciaţi, nişte epave”.