Cu scuzele de rigoare că am adus capitala într-un ziar local ai cărui cititori sunt cu siguranță mai interesați de probleme mai apropiate lor, închid astăzi capitolul despre București și primarii lui penali, amintindu-vă, înainte de a purcede la textul propriu-zis, că Cristian Popescu ”Piedone” candidează iar, deși corupția dumisale a omorât tineri în Colectiv, iar Robert Negoiță tocmai este pus oficial sub acuzare pentru spălare de bani. Ăștia doi sunt primari din ăia de sector cu risc să devină dinozauri, pentru cine nu e la curent.
Teoretic, Bucureștiul ar trebui să fie altceva. Este doar în măsura în care până acum a fost oraș interzis PSD-ului la nivel de primar general. La sectoare, însă, e jale, așa cum e și-n restul țării. Jale roșie. Departe de capitala pestriță, cosmopolită și cu schepsis dintr-o epocă interbelică ce se simte de parcă s-ar fi întâmplat acum 1000 de ani, nicidecum mai puțin de 100, Bucureștiul se afundă și el tot mai mult în marasmul hoției și demagogiei care guvernează toată țara.
Poate doar mie îmi pare un lucru nou, totuși. Când sunteți dezamăgiți de România (și sper să fiți), întoarceți-vă la Caragiale. Deși a trăit în București și a iubit acest oraș, Caragiale a fost cel mai aspru critic al său. De altfel, cred că doar când iubești ceva cu adevărat poți într-adevăr să ai o critică pertinentă și constructivă. Caragiale a scris mult despre București și personajele sale ridicole, dar puțini au înțeles că trebuie să se schimbe sau cum anume ar trebui să procedeze. Mutat la Berlin din scârbă față de România, marele român (până la urmă) Caragiale scria, din exil:
”Pentru nimic în lume n-aș părăsi acest colț de viață străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleași mutre, aceleași fosile cari conduc viața publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide și bănuitoare, aceiași jurați care pierd intenționat procese sau achită pe nedrept. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat și atâta tot. Aerul de aicea îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și n-am ce căuta într-o țară unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iară munca și talentul viții demne de compătimit.”
Ferice de cei care au avut curajul să plece, vai și-amar de aceia care au proasta inspirație să rămână!