Iulia este o fetiţă superbă. S-a născut aproape la fel de miraculos ca însuși Isus, fără să aibă mamă. Tehnic vorbind, e drept, a avut. În loc de mamă, la origini, a avut un ovul atent selecționat, provenit de la o femeie pe care cei doi tați ai Iuliei au căutat-o îndelung, într-un catalog gros al celei mai moderne clinici de specialitate. Deținătoarea ovulului din care s-a născut Iulia era o rusoaică superbă, cu ochi de un albastru închis și tulburător, picioare lungi, păr de prințesă Disney și ten nepământean. Tații Iuliei formează un cuplu de mai bine de 7 ani, sunt amândoi homosexuali declarați, foarte realizați pe plan profesional, și au împreună doi copii: pe Iulia, de 5 ani, făcută cu sperma unuia dintre ei și ovulul despre care vă vorbeam și pe Andrei, de 3 ani, făcut cu sperma celuilalt și cu un alt ovul, la fel de minuțios selectat, deși de o sorginte ceva mai latină. Amândoi copiii au avut câte o mamă purtătoare, alta decât mama donatoare. Așadar, putem spune și că nu au mamă, și că au una, și chiar că ar avea câte două.

Cinste clinicii care s-a ocupat cu selecția și inseminarea, cei doi copii sunt incredibil de inteligenți. Aproape înfricoșător de inteligenți. Orice discuție cu ei te bulversează, pentru că psihicul tău fragil, de adult încărcat de prejudecăți, nu poate să accepte faptul că un copil atât de mic poate să ridice probleme atât de complexe, ba chiar să ofere soluții la care tu însuți nu te-ai fi gândit. În maturitatea lor plină, totuși, de candoarea copilăriei, par pur și simplu niște extratereștri mici, altfel superbi. Această poveste este despre Iulia.

Eram în bucătărie, îmi beam cafeaua, iar ea stătea și pur și simplu se uita la mine. Îl așteptam amândoi pe unul dintre părinții ei, pentru care eu făceam pe babysitter-ul. Mă fixează cu ochii ei nepământeni, în timp ce eu stăteam la laptop, căutând motive să nu intru în discuții cu ea, nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pentru că discuțiile cu ea sunt pur și simplu ostenitoare. Mai obositoare decât cele cu orice alt copil. Așa că tresar când mă întreabă, cu vocea aia rârâită, probabil singurul ei defect, dacă ceva atât de cuceritor precum R-ul acela prelung poate fi trecut la ”defecte”:

- Ce univerrrs e ăsta?

Îmi vărs în poală toată cafeaua pe care trebuia să mi-o vărs pe gât.

- Adică cum? zic, nesigur.

Îmi zâmbește înțelegător, aproape cu milă, și face un semn cu degetul de jur împrejur, cuprinzător, incluzând în cercul larg toată bucătăria, laolaltă cu cele patru zări:

- Ăsta în carrre suntem noi acum.

Încerc pe cât posibil să evit confruntarea. Îi zâmbesc la loc, și-i zic:

- Ce univers să fie... Universul nostru. Nu ți se pare suficient?

O văd aproape să pufnească în râs, cu aceeași privire superioară, deși plină de empatie, o văd lăsându-și gura frumoasă îndărătul brațelor încrucișate pe masă, apoi nasul, milimetru cu milimetru, până când rămân din nou doar ochii de maimuță descoperiți, iar, de sub ei, aceeași voce răspicată, dar de data asta venită parcă de undeva de foarte departe:

- Al meu sigurrr nu.

Și nici măcar nu mă mai sperii, cum o fac de obicei la replicile ei de felul acesta. Nu mă mai sperii pentru că sentimentul dominant care mă cuprinde auzind-o este acela de revelație, ceea ce simte un om mărunt în fața unei epifanii. Pentru că realizez că, într-adevăr, unii oameni nu doar că nu merită, dar nici măcar nu au cum să fie creații ale Universului ăsta stricat. Ei sunt aici doar așa, ca să ne consoleze când și când, ca să ne arate că există speranță, ca să ne ajute, într-un final, chiar și pe noi, mizantropii, să murim împăcați cu lumea.