Am vorbit aici despre multe defecte ale politicienilor şi ale oamenilor care conduc România, în general. De obicei, am abordat defecte a căror prezenţă în tabloul caracterului uman conduce la diverse infracţiuni sau comportamente ilicite: lipsă de onoare, necinste, înclinaţie clară înspre a-ţi însuşi ceea ce nu meriţi sau chiar ceea ce nu e al tău. Am ignorat pe nedrept, însă, o hibă morală gravă şi deseori subestimată (în mod nejustificat) care merge mână în mână cu toate cele de mai sus. Este vorba despre impostură. În fond, nici un om de bună credinţă nu s-ar supăra pe succesul unuia care şi-l merită, pe bogăţia unui om care a făcut acei bani mulţumită unui talent deosebit sau măcar al unei munci sisifice. Doar că nu prea e cazul. În România, tupeul (vezi cazul Oprea) te ajută să ajungi în cercuri pe care posibilităţile tale reale şi le-ar face, în condiţii normale, inaccesibile. Şi, odată ajuns acolo, faci tot posibilul să pari c-ai fi din peisaj.

Să luăm cazul unei familii de politicieni de la noi, nu contează care. Să-i zicem Popescu. El, ceva parlamentar român. Ea, ceva europarlamentar. Oameni cu venituri substanţiale, aşadar, care şi-au permis un apartament luxos undeva în nordul Bucureştiului. Odată terminat parchetul, baia, bucătăria, mobila şi grosul decoraţiunilor, era nevoie de câteva mici detalii. Aşa că ei i-a venit ideea să-şi ia nişte tablouri. S-au dus la o expoziţie de artă modernă şi au cumpărat două. Ambele păreau mai degrabă nişte pânze şterse decât nişte picturi în sine. Ambele constau în nişte dâre (cenuşii, pe unul, maronii, pe al doilea) trase nesigur, mânjit, pe pânza albă, pânză care de altfel rămăsese pe jumătate exact cum era când pictorul nu-şi începuse încă opera. Ea fusese cea care dăduse banii pe ele şi era fascinată. El, în schimb, nu era tocmai convins. Crescuseră amândoi fără tablouri sau alte manifestări ale artei în casă. Deşi provenit dintr-o familie peste medie, de negustori, foşti pieţari care ulterior evoluaseră la a deţine propriul magazin, părinţii lui nu consideraseră niciodată necesar să cheltuiască banii munciţi pe ceva atât de neserios precum arta. Ea, pe de altă parte, provenea dintr-o familie foarte religioasă, şi singurele chestii atârnate pe pereţi erau icoanele şi diverse reproduceri ale lui Isus şi-ale inimii acestuia sfinte. Acum, cumva, simţeau amândoi nevoia să-şi educe şi gusturile, care păreau că nu mai ţin pasul cu starea lor materială, aflată într-un progres continuu. Doamna europarlamentar a atârnat mândră cele două noi achiziţii pe pereţii din living, respectiv dormitor. Şi totul a mers bine în conştiinţele lor până când au fost vizitaţi de socrul mare. Om dintr-o bucată, care nu se ferise niciodată să spună lucrurilor pe nume (putea fi diplomat doar dacă era vorba de o afacere bănoasă pe care adevărul ar fi putut-o afecta), tatăl soţului noii amatoare de artă i-a întrebat direct:

-         Cât v-a luat tipul pe chestia asta?

-         5000 de euro, spune ea, mândră de chilipirul găsit.

Bătrânul ridică sprâncenele înspre ea, apoi începe să se uite iar la tablou:

-         Aha. Şi, ce o să fie când o să-l termine?

-         Când o să-l termine?! Păi, e terminat!

Deşi continua el însuşi să fie depăşit de situaţie şi de propriul tablou, tipul simte nevoia să-şi apere soţia de propriul tată:

-         Asta e şi ideea, tată, e artă!

-         Aha, spune bătrânul, deloc convins. Păi, în caz că are de gând să-l termine vreodată, să-i spuneţi că am eu nişte idei de ce ar putea face.

Tabloul a rămas acolo, cei doi soţi au rămas în politică, iar tatăl-socru n-a apucat niciodată să precizeze ce ar fi considerat necesar să(-şi) bage artistul în propria creaţie.