În SUA anilor '40 – '50, situația infracționalității și a corupției era mai nasoală decât cea actuală, de la noi. Cu toate astea, lucrurile erau mai simple. Motivul? Toată lumea îi cunoștea pe mafioți. Băieții răi erau puțini (câte unul pe oraș) și celebri, nu pozau nici în politicieni, nici în anchetați politic, nici în bandiți doctrinari.

Mickey Cohen, de pildă, a fost unul dintre cei mai celebri capi ai mafiei evreiești. Nu chiar la fel de celebru ca Al Capone, dar pe-acolo. Să zicem că a fost pentru Los Angeles ce a fost Capone pentru Chicago. Pe scurt, șeful orașului. N-aș merge însă până la a-l numi ”Mazăre”-ul orașului, din motive menționate în primul paragraf. Mickey Cohen coordona cea mai mare parte a infracțiunilor la scară mare din oraș, dar una dintre activitățile care-i ocupau cel mai mult timp era mituirea polițiștilor, a autorităților locale și, da, a judecătorilor. Deși era în mod clar un mafiot unanim recunoscut, Mickey Cohen devenise astfel intangibil. Cohen a fost prins (conform culturii Hollywoodiene care a respectat suficient de fidel realitatea, în acest caz) mulțumită unei echipe secrete de polițiști formate de un șef al departamentului de poliție din Los Angeles care a rezistat tentativelor de mituire ale lui Cohen. Echipa, supranumită în cultura populară ”gangster squad”, urmărea înfrângerea lui Cohen cu propriile-i arme și activa ca o grupare de gherilă care (complet împotriva legii, se înțelege) îi zădărnicea ilegalitățile lui Cohen, jefuindu-i localurile, incendiindu-i transporturile de droguri și arme și chiar plantând microfoane în casa șefului mafiei. Acțiunile ”gangster squad” nu au fost niciodată recunoscute oficial de LAPD, iar Cohen a sfârșit arestat (în vreo două rânduri) doar pentru evaziune fiscală.

Noi nu avem un Mickey Cohen și, oricât am încerca, oricât de sexy ar fi și oricâte filme și cărți am simți nevoia să scriem despre asta, DNA-ul nu poate fi gangster squad-ul nostru, din simplul motiv că nici băsiștii nu mai cred (asta dacă au fost tâmpiți și-au crezut vreodată) în echidistanța instituției. Cu toate astea, DNA-ul rămâne o instituție destul de sexy, măcar că ne demonstrează că judecători de primă mână se dedau la șpăgi de găinari. Și-atunci în cine să mai ai încredere? ”În noi”, sugerează procurorii, dar din nou nu poți să faci acel pas. Și, într-o țară putredă, pe care corupția a mâncat-o pe dinăuntru, n-ai decât să încui ușa de la intrare, să te bagi sub plapumă și să te uiți, să zicem, la Clint Eastwood. Clint Eastwood rezolvă multe dintre cazurile unde DNA-ul pare să se încurce.