Odată, nu demult, am încercat să agăț o educatoare. Pe Facebook, normal. Mi se par sexy femeile care au grijă de copii, iar educatoarele îmi plac mai mult chiar și decât babysitter-ițele, pentru că, în mintea mea plină de prejudecăți, muncitoarele cu contract în învățământ au un incontestabil nivel intelectual superior. Ei, educatoarea asta n-avea. Nu că n-avea un nivel intelectual superior, practic n-avea nivel intelectual deloc. Am văzut și pe RedTube babysitter-ițe mai originale și mai capabile să susțină o conversație decât ea. Conversația în sine nici n-a durat mult. Vreo zece minute. În primele cinci mi-a trântit, în aceeași frază, un „să ști“ și-un „cunoștiințe“. Am rugat-o, în numele reformei în educație, să mute i-ul din „cunoștiințe“ în „ști“. Știți ce mi-a răspuns? „Eu știu că la că ști e cu un i, doar la să știi e cu doi.“ Apoi mi-a făcut superior și irevocabil cu ochiul.

Dar hai să zicem că faptul că grădinița românească este la pământ nu e atât de grav. Să trecem la școala românească. Ați văzut-o pe învățătoarea din Caracal, fostă grevistă a foamei, actual parlamentar vocal? Sau, mai bine zis, ați auzit-o vorbind? În primul rând, dac-aș fi în locul directorului de la școala unde predă, aș da-o afară doar pentru că zice „care“ în loc de „pe care“, de fiecare dată. Între timp, până și săracul Vanghelie a învățat să formeze corect acuzativul păcătosului ăsta de complement direct. Nu și doamna învățătoare care-i învață pe niște copii (caracaleni, ce-i drept, dar asta nu e vina lor) regulile de bază ale limbii române. Între timp, doamna Anghel a devenit vedetă TV și parlamentar care se înfruptă, laolaltă cu familionul, din banii statului. Așadar, elevii ar putea trage și învățăminte morale de pe urma unui asemenea dascăl, ce să mai vorbim de alea gramaticale.

Vreți și cu facultatea românească? Vă dau acum scris că peste 80% dintre studenții actuali la jurnalism (ăia de la stat, care până deunăzi dădeau mai multe examene scrise ca să fie admiși – acum e pe dosar) nu știu să scrie corect în limba română. De altfel, îmi aduc aminte că, pe vremea când făceam eu jurnalismul (și aveam colegi pe care-i consideram, pe cei mai mulți dintre ei, niște proști, dar până și cei mai proști dintre proști știau să scrie), profesorii asistenți se plângeau de salarii. Știți cât lua un seminarist pentru activitatea sa full time la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universității București, într-o perioadă în care criza era încă departe și economia duduia? Vreo 700 de lei pe lună.

La salarii lunare de 700 de lei, profesorii pot să fie oricât de buni. Pot să fie perfect pregătiți, pot să aibă o chemare autentică pentru meseria asta, o vocație fenomenală. Nu va conta. Pentru că prostovanii ăia mici și inculți pe care se presupune c-ar trebui să-i pregătească nu vor fi niciodată dispuși să învețe ceva de la un fraier care ia într-o lună de muncă fix cât sparg ei în două-trei nopți de club. Și nu doar prostovanii au, deja, prejudecăți legate de intelectuali care acceptă asemenea compensații jignitoare. Noi le avem, cu toții.

Se spune că prioritare pentru bugetul unui stat normal ar trebui să fie sistemul educațional și ăla medical. Eu aș spune că trebuie să punem, măcar pentru câteva zeci de ani, sistemul educațional pe primul loc. Ăla medical poate ar fi de preferat să mai aștepte. Nu de alta, dar la câți tâmpiți a început să producă școala românească, chiar nu văd utilitatea în a-i trata sau salva pe toți.