Când ieşi din Târgu Jiu înspre Petroşani, Dumnezeu îţi trimite un semn. Nu oamenii care conduc judeţul au făcut drumul ăla îngrozitor în care îţi rupi maşina şi dacă mergi cu 50 la oră. Dumnezeu Însuşi îl ţine aşa, în ciuda asfaltărilor repetate ale aleşilor, ca să te avertizeze. E ca Mănăstirea Argeșului, probabil. Ce noaptea se asfaltează, ziua se ciuruieşte. E clar, până nu îngropăm o cumnată/mătuşă/verişoară de-a lui Cârciumaru sau de-a lui Liviu Andrei în primul strat de asfalt, nu va rezista. Dar măcar până la Sadu doar drumul e mizerabil. Însă de la Sadu încolo, începe sălbăticia. Ia aminte, călătorule! Parcul Naţional Valea Jiului e mult mai periculos decât Parcul Naţional Serengeti. Nu vă avântaţi fără maşini blindate! Până la Petroşani încă nu-ţi dai seama. Ochii îţi stau la drum şi-ţi dedici întreaga atenție evitării camioanelor care amenință să se urce pe tine la fiecare curbă. În plus, cadrul natural de natură strâmtă și lipsit de elemente de civilizație nu-ți permite să vezi ce-i dincolo de munți. Poți doar să presupui că peste versanți e o sărăcie lucie. De la Petroșani până la Hațeg, însă, ți se pare că intri într-un film post-apocaliptic în care cel mai de preț bun este mâncarea. De altfel, cam asta și trăim, de la o vreme. Un film (e drept) pre-apocaliptic în care lumea se bate pe mâncare. Se bate la propriu. Găștile de cerșetori de la semafoarele fantomă dintre Petroșani și Călan sunt la limită. Aproape că pot fi numite găști de bandiți. Doar timiditatea aparentă și ingineria nemțească responsabilă pentru crearea mașinilor cu uși care se blochează pe dinăuntru face diferența. În schimb, asfaltul e perfect. Nemarcat, dar ca-n palmă.

Nici nu știi ce e mai bine. Să mergi printr-un loc civilizat pe un drum cu care le-ar fi rușine și cetățenilor din republicite central-africane sau să te bucuri de junglă pe un drum impecabil-