Îmi plac puradeii care spală parbrize la semafor. Uneori chiar am nevoie de ei. Doar dacă am mașina lună, proaspăt spălată, nu-i las să-mi spele geamurile. De obicei le dau 2 lei. Dacă am parbrizul foarte murdar și se chinuiesc mult, le dau și 3. Fac o muncă și asta e lăudabil. Nici o muncă nu e rușinoasă, iar munca se plătește, deci nu poate fi vorba despre cerșetorie.

Îi urăsc pe oamenii care-i urăsc pe spălătorii de parbrize. Pe ăia care fac semne nervoase din degetul arătător atunci când văd un puradel spălător apropiindu-se sau acționează psihotic ștergătorul atunci când țigănușul împroașcă niște apă pe lunetă. Uneori șoferii ăștia bolnavi fac adevărate acrobații periculoase, bagă-n viteză și mașina țopăie nevricos, cât pe-aci s-o lovească pe aia din față, doar ca să fie bine înțeleși. Nu vor. Alții dau pur și simplu țeapă, ăștia-s cei mai răi. Îl lasă pe țigănuș să termine de frecat și când acesta vine la geam să-și încaseze plata meritată, ei i-l închid ostentativ în nas. Mă întreb de ce fac oamenii așa, oare sunt rasiști, oare li se pare mult un leu - doi sau poate pentru că sunt doar niște nesimțiți? Mă întreb dacă-și realizează condiția mizeră, atâta timp cât un biet țigănuș spălător de parbrize le poate provoca o asemenea trăire intensă, o repulsie viscerală. Îmi pare rău că nu pot să fiu în același timp la toate semafoarele care-s pe roșu din oraș, să-i las pe toți țigănușii să-mi spele parbrizul. Și că n-am suficienți bani cât s-o fac.

Ce frumos trebuie să fie, să fii spălător de parbrize! E ca și când ai trăi mii de vieți. Pentru țigănuș, fiecare roșu e o nouă șansă, fiecare oprire a mașinilor în coloană este un început, e răsărit, e început de vară, e speranță și ocazia unică de a-și testa destinul până la capăt. Țigănușul spălător de parbrize trăiește de multe ori și trăiește scurt și intens, ca o musculiță de oțet. Pare atât de plin de rutină tot ce face, dar de fapt e atât de jamesdeanic. Cine altul poate înțelege mai bine ce înseamnă să trăiești clipa? Când roșul se stinge, țigănușul moare odată cu el. Cât ține verdele, universul e gestant cu un alt țigănuș, identic ca înfățișare cu cel anterior, care se va naște cu scrâșneli și dureri pe galben și-și va trăi pe roșu viața care se va termina glorios, cu un leu, sau (cine știe?) care-l va consfinți drept încă un ratat care a trăit degeaba și n-a primit nimic.