Lumea la 3 ani jumate

Copilul meu nu este o prințesă și nici cea mai frumoasă fetiță din Univers (deși i se spune asta de 5 triliarde de ori pe zi) este o broscuță. O bloscuță salitoale, nu țestoasa, să nu cumva să faceți confuzia asta că e vai si amar!

„E greu mama să fii așa mică și frumoasă?” Ochii ei mari se rotesc, grea decizie: „Da”.

Serviciul lui tati e gri, al lui mami e maro, iar grădinița ei e albastră. Orașul bunicilor e alb.

Culorile ei preferate sunt verde și negru.

Căsuța din parc e mașina cu care mergem să pescuim în ocean (ea conduce și tot ea mă ajută să cobor din căsuță - mă cam cocoșez să intru în ea, e joasă rău, o fi sport sau ceva), apoi ne suim pe corabia piraților unde Sara navighează vitejește până la tobogan sau leagăn.

Canapeaua din sufragerie e o barcă, iar când punem picioarele pe podea atingem apa și ne udăm.

Când desenăm, nu desenăm “un copac”. Desenează, după care îmi explică ce e. Un zâmbilici în litera a, o parașută în zbor, o pădure. Cine zice că stilul ei de a desena nu e cel corect? Eu una sigur nu.

Lăsată singură în raionul cu cărți, invariabil cartea aleasă va fi un atlas (avem 5 deja) pe care ne va pune sa i-l citim de 5349834 de ori, iar apoi, îl va “citi” și ea, singură, inventând povești și aventuri cu fiecare imagine din ele.

Pupicii noștri sunt colorați, după fiecare stabilim culoarea pe care a avut-o. Ok, uneori și înainte, depinde cum avem chef. Seara se prăbușește și se aranjează în brațele mele, iar înainte să adoarmă îmi spune, mulțumită: “E foalte bine”. „Foalte” bine și aici la mami, zău.

Gătim mii de torturi și supe și felul doi pe care le mâncăm pe rând, sau împreună. Păpușile îşi pun primele picăturile și beau „silopelulile” atunci când e bolnavă, din mâna sigură a doctoriței de aproape un metru. Care mă consultă și pe mine cam din două în două dimineți. Întotdeauna sunt bine, nu am temperatură, dar „tlebuie să beau un silopel”.

Într-o marți oarecare, intru pe ușă cu un copil înfășurat în jurul meu. O las jos încet și îi fur un pupic. “Nu vleau pupici! Niciun pupic!” Cu fusta de doamnă și toacele de 12 stau în patru labe cu o mutră războinică și mă pregătesc de atacul pupicilor și al gâdilatului. Râsete gâlgâite se rotesc în fața mea. Un pas. De-a bușilea, desigur. Țipete mici ascuțite și extaziate țopăie în jurul meu. Mă mișc repede și mai fur câțiva în timp ce o gâdil. „Nu vleau pupici! Niciun pupic! Niciun gâdi gâdi!” Fuge îndesat de mine iar eu o urmez amenințător. Printre chiote și chicote îmi țipă: „Nu vleaaaaau pupici! Niciun pupic! Sunt aici, în cămală!

Asta e doar o bucățică din lumea ei. Una colorată, minunată și în veșnică schimbare, în care sunt onorată să fiu primită și sper să mă mai lase să fac parte din ea multă vreme de aici înainte.

www.sleepy00.com

Vizualizări: 91

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: