Cel mai nasol când te dai deștept este să fii prost. Când vine vorba de reguli de scriere e tot cam la fel: cel mai nasol când râzi de unii care nu știu să scrie este s-o faci greșind tu însuți ceva în ironia fină pe care ai construit-o. Se dă exemplul ăla devenit celebru pe net cu ”Mă-ta are cratimă”. Sigur că ”mă-ta” are cratimă, chiar și unii cretini știu asta, darămite oamenii deștepți, cum se presupune c-ar fi lălăii respectivi, auto-transformați în profesori de ocazie. Cât despre i-urile de la copii/copiii (greșeli deloc subtil sugerate în versurile melodiei), de asemenea, cred că nu trebuie să fii decât cu un mic pas (pentru om, mare pentru gramatică) mai sus de stadiul de idiot absolut ca să știi să le pui corect. Ce să-ți spun, Krem și Sector 7, ce mari literați sunteți voi!

Vor spune unii că e variantă acceptată de DEX. Nu mă interesează variantele acceptate de DEX, chiar de DOOM, în condițiile în care această acceptare vine ca urmare a unei presiuni a prostimii. Prin presiune a prostimii înțeleg folosirea unor forme greșite, la data respectivă, dar încetățenită într-un asemenea hal încât Academia zice ”da, dom'le, hai că merge și așa, asta e voința poporului, n-avem ce-i face”. Aici, Academia ar face ca USL-ul. Greșit. Cui îi pasă ce vrea poporul, dacă poporul este prost? Cum aș putea să scriu eu vreodată niciun și nicio după ce ani de zile am râs de oameni care scriu așa? Ce va urma, ”doar” și ”decât” folosite oricând, indiferent că-i afirmativ sau negativ și desființarea lui ”pe care” pentru că nimeni nu-l utilizează în forma lui consacrată?
Limba e un organism viu. E muzică. Se transformă, e drept, dar se transformă în bine. Nu se transformă în limba adolescenților sau, dacă vreți, limba lui EBA, aceea fără vocale și mult mai rapidă. Se transformă în ceva mai frumos. Or, dacă acceptăm muzicalitatea limbii, nu putem niciodată accepta o formă care zgârie timpanul ca ”vroiam”. Și nici muzica de doi lei a ăstora de la Sector 7, dacă tot veni vorba.