- Alo, domnu' Manțoc? De la Cargus sunt, am un fel de... carte, cred, pentru dumneavoastră. Vă găsesc acasă?

Am renunțat de mult la două chestii: să le explic oamenilor că numele meu e cu G la final, nu cu C, și să întreb curierii cine ce mi-a trimis. Am primit tot felul de chestii prin curier de-a lungul timpului: cărți, reviste, plicuri cu poze indecente, telefoane, un borcan de dulceață, o pereche de ochelari haioși cu penis în loc de nas și așa mai departe... De unele știam că urma să le primesc, dar uitasem, altele mi-au fost trimise pur și simplu de diverși, fără să mă anunțe în prealabil, așa că mă bucur la fiecare telefon primit de la curier ca un bătrân cu Alzheimer care își așteaptă surpriza.

De data asta chiar era un fel de carte, chiar o carte, de fapt, o carte cu titlul ”Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor”, de un băiat, Dave Eggers, doar că nu numai că nu îmi aminteam să-mi fi spus cineva că mi-o trimite, ci din contră, eram într-o beznă totală, mai ales că la adresa expeditorului era o editură din Brașov și atât, dovadă că ori editura asta din Brașov îmi e fană, ori cineva mi-a comandat-o pur și simplu, anonim, habar n-am de ce.
Toată întâmplarea asta mi s-a părut nemaipomenit de incitantă și, cum tocmai mergeam cu mașina spre revizie, am intrat în service și, cât am așteptat după mașină, am citit pe nerăsuflate 33 de pagini, pagini dureroase, pe care le-am simțit în stomac și în piept, și după fiecare pagină citită mă mai întrebam un pic oare cine dracului mi-a trimis-o, de ce n-am auzit de ea, de ce nu scriu și eu așa tot timpul și, în fine, mai multe de ce-uri cu care nu are rost să vă umplu capul.

În timp ce citeam în chicineața din carton amenajată de cei cu service-ul pentru clienți, vine mecanicul la mine și mă întrerupe cu un râs sincer:

- Nu prea aveți multe pe cap, dacă puteți să citiți ziua.

Ridic capul din foi un pic contrariat, mă uit în jur, într-adevăr era zi, bașca destul de mare agitație, într-un colț se suda, într-un altul se certa un cuplu care venise cu un Passat vechi, iar lângă mine o domnișoară se răstea apăsat, prin telefon, la un distribuitor care-i livrase un filtru de aer greșit. Mă gândesc că da, să știi, probabil nu prea am multe pe cap, așa că-i zic:
- Da, să știți, probabil nu prea am multe pe cap. Dar de ce e mai ușor noaptea?
- Nu știu, zice mecanicul ștergându-se de ceva nedefinit pe burta salopetei, eu nu mai pot să citesc ziua, mă plictisesc, îmi zboară mintea la altele, la serviciu, la necazuri, și mă trezesc că nu știu ce-am citit.

Las cartea din mână și încerc să-l descos:

- Dar ce citiți, de obicei?

- Eh, mai mult... Cum îi zice?... Autobiografii din astea.

- Haha, păi taman o autobiografie citesc și eu, e clar că n-am nimic pe cap!

Îmi zâmbește ca și când mi-ar fi făcut o mare concesie, și poate chiar îmi făcea, și-mi zice:

- Vedeți că plăcuțele pe spate sunt duse aproape de tot și aveți scutul rupt, vreți să vi-l schimb sau să vi-l prind cu niște șoricei?

- Da, cu șoricei, vă rog, că n-am multe nici pe cap, dar nici în portofel.

Jumătate de oră mai târziu stăteam la un roșu lung, deschideam cartea să termin capitolul pe care îl începusem la service, iar de sub mașină auzeam, în afară de zgomotul obișnuit al motorului, niște șoapte ca niște chițăituri. Erau șoriceii, care îmi spuneau să nu-mi fac griji, că din partea lor pot să stau liniștit, că ei or să țină scutul multă vreme, că oricum o să mor și eu, ca și ei, poate chiar înaintea lor, și că dacă n-aș fi atât de bun să le citesc și lor. Așa că încep cu glas tare următoarea frază, dar mă întrerupe un claxon. Se făcuse verde. Tresar și plec precipitat de pe loc, iar sub mine șoriceii cântau, vădit încântați de punerea în mișcare: ”Trăim, trăim / Ce bine e să ai un scop în viață / Ținem de scut până murim / Undeva la puntea față.” Schimb a doua și încep să cânt și eu, vesel, odată cu ei, gândindu-mă că nimic din toată magia asta nu ar fi fost posibil fără cartea aia primită ca prin minune, de la nu se știe cine, și că imediat ce o să ajung acasă o să scriu un text pentru el sau ea. Textul ăsta.