Când ies în oraş, unii se întorc acasă mai proşti, alţii mai dezbrăcaţi, mai confuzi, mai săraci, mai îndrăgostiţi, mai relaxaţi. Cei mai mulţi se întorc acasă mai beţi. Eu nu am avut nici una dintre problemele astea. Eu am avut una mai gravă. Eu, când am ieşit cu nişte prieteni în Motru, vacanţa aceasta, m-am întors acasă invizibil.

Traseul e de vină. Pe cuvânt. Între casa în care m-am născut, am copilărit şi am adolescentinit şi bar sunt aşezate mişeleşte toate cele trei unităţi de învăţământ pe care le-am absolvit... cu greu. La ducere nici nu am băgat de seamă, dar la întoarcere... Vai, la întoarcere! Prima e liceul. Imediat după crâşmă, în spatele poliţiei. Trec pe lângă el şi slăbesc brusc 20 de kile. Firele de barbă mi se înmoaie şi se răresc. Mi se umflă testiculele şi, ca prin minune, membrana aia care odinioară lega prepuțul de gland creşte la loc, inutilă, indestructibilă, jenantă. Încerc să realizez ce se întâmplă cu mine. Zadarnic. Nu mă pot gândi la nimic. Mă simt aşa prost! De ce oare? Tragedie. Sunt îndrăgostit. Sunt îndrăgostit fără speranţă. O văd râzând, vorbind, făcându-și tema la mate în pauză, o văd flirtând cu băieţii de la anii mai mari. Vreau să mor acum! Vreau să mor urgent şi definitiv.

Dar mai merg câteva zeci de metri și îmi trece. Pământul e mai aproape, membrele îmi sunt mai mici, dragostea nu mai există, iar barba se evaporă odată cu ea. Văd pateurile cu brânză și revistele Bravo de la colț. Frutti fresh-ul imbecil de mic, în doze la 0.2 care par mostre. Văd careurile din mijlocul U-ului și terenul de fotbal improvizat între plopi. Îmi văd oracolul dintr-a șasea. "De ce băiat îți place?". Numerele 2, 6, 7, 9,12 și 16 au răspuns "Andrei". Mă întreb cine sunt numerele alea. Mă întreb dacă îmi pasă.

Nu-mi pasă. Sunt deja atât de mic când ajung în dreptul creșei, dar e musai să trec și pe lângă ea ca să ajung acasă. Pentru prima oară mi-e frică. Dacă n-ajung? Mi-e frică de oameni, mi-e frică de întuneric, mi-e frică de ce o să zică tata când intru pe ușă. Primul fir de păr pubian s-a reabsorbit deja acum două străzi. Acum sunt doar eu și o dorință mai puternică decât orice de a lega o sfoară de basculanta aia roșie în miniatură și a trage-o după mine ca un bou.

Când nu mai pot să merg și mă târăsc de-a bușilea în dreptul scării 1 știu că e deja prea târziu. La scara doi mai rămân câțiva atomi din mine și două vecine ieșite la bârfă își scuipă în sân. "Huidu-dracu, uite-i și pe atomii lu' Manțog de la scara trei! Ăștia nu știu să dea sărumâna?! Dracu se alege de tineretul cuantic din ziua de azi, vecină! Pe vremea noastră erau atomii mai respectuoși!"

Atomii care mai rămăseseră din mine dispar și ei când să urc treptele și rămân tot ce am fost și tot ce sunt. Un pumn de energie imaterială care dă cu capul de toate obstacolele din jur, liberă și neîncorsetată de granițe fizice și strâmte. Zboară și trăiește, zboară și ființează, se strecoară printre frunzele de aprilie și dărâmă o piesă de șah de-a Mareșalului de la 1, apoi înfioară o fată ridicându-i ușurel fusta, deși dracu să-l ia de vânt, că parcă nu bătea când se hotărâse să nu-și ia pantaloni!

Așa am ajuns azi acasă și a fost bine. Eu cel invizibil și extramolecular am adormit pe de-a doua patului, iar mâine s-ar putea să mă trezesc iarăși în vechiul meu corp, prea mare și tot mai zbârcit. Sau s-ar putea să rămân așa, etern și nemuritor, mai presus de slăbiciunile și plăcerile materiale și recunoscător mie însumi că, demult, acum o viață și ceva, la plecarea din bar, m-am hotărât să comand shot-urile alea care mă despărțiseră tot timpul de adevăr. Și când îmi amintesc ce idee proastă mi se păruse să mai beau încă două în timp ce-mi căutam geaca, în drum spre ieșire!