Am ieşit cu o fată. Mulţumesc, voiam doar să mă laud... De fapt, ar mai fi ceva. Am ieşit cu o fată care îmi plăcea. Femeie independentă şi de succes, ceva directoare pe la o firmă suficient de respectabilă, posesoare de BMW Seria 3 Coupe cu tracţiune integrală (sic!), fashion icon în blocul ei din cartierul Titan, frumoasă, fascinată de mine şi talentul meu şi, din câte puteam eu să zic, foarte inteligentă. Ne-am văzut o perioadă destul de îndelungată, până când, nu se ştie cum, am ajuns la o discuţie despre încălzirea globală. M-a informat tăios că ea a văzut nişte documentare, a citit nişte cărţi, şi a stabilit, în forul ei interior, că încălzirea globală este o farsă bine ticluită de oamenii interesaţi să inducă ideea că omul distruge mediul. Am încercat în zadar să o conving că încălzirea globală este deja un consens în lumea ştiinţifică şi că detractorii ei nu sunt, din motive bine întemeiate, oameni de ştiinţă. Şi-atunci am făcut greşeala să-i zic: ”acum ce mai urmează să-mi spui, că nici evoluţia nu a existat?”. ”Păi, dacă tot ai adus vorba...”, face ea. Da, pe scurt, nici în evoluţie nu credea. Chiar m-a informat că mă consideră încuiat şi fixist. Apoi a spus că nu vreau să accept că sufletul, la om, este mai important decât creierul. I-am replicat nepoliticos: ”La tine sunt convins că este!”.

Oamenii pot să-şi păstreze fascinaţia, interesul şi chiar o credinţă romantică în spiritualitate şi să fie, în acelaşi timp, nişte indivizi decenţi şi corecţi cu ei înşişi. Nu cred că acceptarea evoluţiei ca un fapt te face automat ateu. Există o grămadă de religii care acceptă rolul suprem al naturii în creaţie, de pildă. La acest nivel, fizica şi spiritualitatea, adică creierul şi sufletul, se întâlnesc. Dintre cei trei mari intelectuali ai epocii lui, Charles Darwin a rămas singurul relevant. Marx şi Freud au fost şi ei, la vremea lor, consideraţi nişte vizionari. Dar teoriile amândurora sunt considerate astăzi, în domeniile lor, cel puţin depăşite, dacă nu cumva eronate din start. Legea lui Darwin, însă, este o nu doar o poveste armonioasă şi chiar poetică a vieţii însăşi, ci şi o explicaţie suficient de încărcată de dovezi încât să fie nu doar acceptată, ci chiar adorată de întreaga comunitate ştiinţifică.

Da, aici fata mă prinsese. Îmi place comunitatea ştiinţifică. Mă închin acelor oameni, chiar dacă una dintre poruncile creştine îmi spune că nu e bine s-o fac. O fac voluntar şi cu sentimente sincere de respect şi chiar dragoste. Nu am nevoie de porunci, nici de pedepse. Cred în ei şi îmi pun toate speranţele în rolul lor, în ceea ce priveşte viitorul nostru. Cât despre suflet, mă ocup şi de el. Dacă ar fi să venerez o zeitate superioară, m-aş închina la soare. În primul rând pentru că pot să văd soarele. Nu ştiu voi, dar pe mine văzutul mă ajută la crezut. În al doilea, pentru că soarele, mai mult chiar şi decât Darwin, a fost mereu şi pe deplin relevant. Ceea ce le doresc nu doar tuturor aştrilor cereşti, ci chiar tuturor oamenilor.