“E de-ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorât-o pe Maria Iribarne; bănuiesc că toţi îşi mai amintesc de proces şi că nu-i nevoie de mai multe lămuriri despre mine. […] Eu, de pildă, îmi amintesc mai ales de faptele rele şi, astfel, aproape că aş putea spune că <<orice timp care a trecut a fost mai rău>>”, dacă prezentul nu mi s-ar părea la fel de îngrozitor ca trecutul; îmi amintesc atâtea calamităţi, atâtea chipuri cinice şi crunte, atâtea fapte mârşave, încât memoria e pentru mine precum lumina înfricoşătoare dintr-un sordid muzeu al ruşinii. De câte ori n-am rămas copleşit, ceasuri întregi, într-un colţ întunecos al atelierului, după ce am citit vreo ştire în ziar!”

Acesta este primul paragraf dintr-unul dintre cele mai zguduitoare romane scrise vreodată. ”Tunelul” lui Ernesto Sabato este cartea care, mai ales dacă am citit-o în adolescenţă, ne-a dărâmat pe toţi, ne-a stricat fundaţia morală, ne-a făcut să ne punem întrebări la care nu eram pregătiţi să ne răspundem. Mai ales pe români, poate. Sinceritatea brutală nu este chiar un tip de comportament familiar, pentru neamul nostru. Cum să mărturiseşti? De ce ai face-o? De ce să nu minţi, mai bine, şi să continui mârşăviile?

Mi-a trecut pe la ureche că parlamentarii au comandat un studiu la un institut de statistică la sfârşitul căruia îşi propun să afle de ce au o imagine atât de proastă în rândurile populaţiei. Până aici să se fi ajuns cu minţitul propriilor persoane? În faza aia de negare să se găsească încât să nu-şi dea seama de unde antipatia generală? Sau doar în faza aia de nesimţire? Aş merge, mai degrabă, pe a doua variantă. Nesimţirea nu este, slavă Domnului, o problemă psihică, deci orice om stăpânit de ea poate fi pedepsit conform codului penal.

Visez la o lege combinată cu descoperirea ştiinţifică a unui ser al adevărului care să-i oblige pe parlamentari ca, odată aleşi în funcţie, să completeze una-două foi în care să mărturisească fără menajamente toate mârşăviile pe care le-au comis şi, mai ales, toate planurile mârşave pe care le au în continuare. Adică (pentru a doua parte a mărturisirii) să răspundă sincer şi fără ocolişuri la întrebările: 1. De ce ai intrat în politică? 2. De ce ai dat şpagă ca să fii trecut pe listele parlamentare? 3. La ce îţi trebuie ţie puterea şi de ce e musai ca asta să mă implice pe mine, om nevinovat, până la proba contrarie?

Vremurile în care mărturisirea păcatelor va fi obligatorie sunt însă foarte departe. Deocamdată, putem doar să recitim spovedania lui Juan Pablo Castel şi să ne gândim cum ar fi ca parlamentarii să aibă măcar o calitate, una singură, în tot oceanul ăla de defecte: să aibă o conştiinţă care să-i facă să fie capabili de remuşcări.