Trăiam un episod din ”La țigănci”, în compartimentul ăla de prăpădit de tren. În trenurile românești, timpul se dilată odată cu șinele care-s făcute parcă din gumă, așa sensibile la soare sunt. Trecuseră deja orele în care ar fi trebuit să ajung la destinație, dar nu eram nici măcar la jumătatea drumului. Cu cartea terminată, Dilema prea grea pentru condițiile alea, priza nefuncțională și bateria de la laptop pe moarte, scrutam trenul foamei în căutare de ceva interesant. Și interesantul a apărut, materializat în două reprezentante ale sexului nu atât frumos cât mai degrabă acceptabil, mamă și fiică. Mama a găsit rapid un pretext să precizeze în gura mare că ele merg până la Caracal, să nu credem cumva că n-ar fi niște doamne sau că vor coborî într-un loc de rahat, gen Drăgănești sau Craiova. Asta m-a amuzat. În plus, fiica, printr-un noroc extraordinar, corespundea criteriilor mele draconice legate de vârstă (adică avea între 14 și 40 de ani). Așa că am devenit atent.

Primul lucru pe care l-am observat a fost exact ce și-a dorit ea să observ: că citea furibund dintr-o carte. Fraților, citea nebunește, vă zic, de parcă viața ei ar fi depins de asta, de parcă era în plină iarnă atomică și trebuia să descopere urgent, contratimp, metode de-a se bronza fără dungi. Atât de absorbită de lectură era încât nici n-a băgat de seamă când am lăsat șmecherește să-mi cadă plasa din poală pe jos, astfel încât să se împrăștie pe podea ambalajele de McDonald’s care, la o simplă privire, ar fi trădat negreșit huzurul alimentar pe care o relație chiar și de scurtă durată cu mine i l-ar fi putut asigura. Deci nu și-a mișcat ochii din cultură nici cu happy mealurile desfășurându-i-se la picioare, băi, nene! ”Măi să fie!”, îmi zic! Și devin tot mai curios să văd ce naiba citește mica tocilară. Ce să fie? Kant? Dostoievski măcar? Sau te pomenești că vreun simbolist francez în original. Abia după 10 minute închide cartea ca să răspundă la telefon cu o mână și citesc, scris mare pe copertă, ceea ce negreșit reprezenta titlul lucrării: ”Dacă ți-aș spune te iubesc ar trebui să te omor”. O carte din aia cu sfaturi pentru adolescente, o carte la kilogram, un text prea lung și prea prost ca să poată apărea într-o revistă pentru femei.

Cu transpirația curgându-mi șiroaie pe gușa de boier, murmur printre buze: ”Dacă mi-ai fi spus ce citești ar fi trebuit să te ignor”.