Oameni pentru oameni, povestea nr. 5 - Bob

Cu un cuţit în mână, dur şi neobosit, Bob face bucăţele mici din orice barcă eşuată sau vestă de salvare abandonată. Strânge materiale pentru opera de artă a prietenei sale, Amanda. Amanda va construi o căsuţă pentru o familie de refugiaţi aproape exclusiv din rămăşiţe ale naufragiilor semicontrolate care se petrec zilnic, şi câte 10-15 pe zi, în Lesvos.

Bob este american şi este unul dintre cei despre care vă spuneam că şi-a dat demisia şi practic a renunţat la viaţa de acasă pentru a veni să-i ajute pe oameni. A fost salvamar 25 de ani (da, are vreo 45, cool, nu?) în State şi are un master în comunicare cu oamenii cu nevoi speciale. Nu ştie decât două-trei cuvinte în arabă şi farsi, dar, spune, ”un zâmbet e la fel în orice limbă”.

Bob nu suportă ONG-urile, aşa cum nu le suportă nici unul dintre cei din grupul lui. Sunt multe astfel de grupuri în Lesvos, complet independente. ”Anarhişti”, aşa sunt alintaţi pe aici, deşi ei nu se prezintă niciodată aşa. În general, nişte bărbaţi mari, duri şi curajoşi care vor să aducă oamenii în siguranţă pe ţărm, de preferat fără ca presa să spună o vorbă despre asta (Bob este singurul care a acceptat să-l pozăm, din grupul de 13). Tocmai asta nu suportă ei la ONG-uri, de fapt. Că, deşi şi ele ajută oameni, sunt, cumva, inversul lor. ”Mereu vor să se laude, mereu vor să iasă în evidenţă, să facă poze, să-şi aroge merite. Şi mulţi dintre ei nici măcar nu se pricep. Eu salvez oameni de 25 de ani şi sunt aici de pe 1 octombrie. Şi ei vin acum 10 minute şi-mi spun mie <<FUCK OFF>>?! You fuck off! I know what I’m doing. And, unlike you, I just wanna save people”.

”Anarhiştii” se autosusţin (naiba ştie cum) fără să aibă nevoie de manevrele de PR specific ONG-iste. Cei din grupul lui Bob au făcut un fel de chetă, au o barcă a lor şi au avut, în aceste două luni, zeci de intervenţii, în care au salvat sute de oameni de la înec. ”Nu atât apa omoară oameni, cât panica”, spune Bob. ”Când ajungem la ei la barcă, cei mai mulţi sunt disperaţi. În starea aia te poţi îneca şi în apă până la brâu. Le zâmbim şi le facem semn să respire adânc. Odată ce-au făcut asta, sunt ca şi salvaţi.”

La câţiva metri mai încolo, Amanda meştereşte deja la construcţia ambiţioasă pe care şi-a propus s-o termine până de Crăciun. E o fată înaltă, pe la 1,75, genul de frumuseţe americană tipică, cu păr blond şi cârlionţat, ochi albaştri şi picioare lungi, bine puse-n evidenţă de levişii spălăciţi şi mulaţi. ”Sunt norocoasă că l-am întâlnit pe tipul ăla”, ne spune, arătând din cap către Bob, care-i zâmbeşte la rândul lui în limba aia universală pe care o stăpâneşte. ”Amândurora ne este ruşine că suntem americani. Când vedem că majoritatea celor din ţara noastră, o ţară fondată de emigranţi, nu vrea să acceptăm refugiaţi, ne pierdem orice credinţă în acest popor. E al nostru, dar noi nu ne mai simţim ai lui. De asta am plecat din State şi am venit aici. Nu toţi americanii sunt aşa, să ştii”, îmi zice, foarte serioasă şi înflăcărată, ca şi când s-ar teme că n-o s-o cred. Râd. ”Te cred, normal că nu sunt toţi aşa. Spui că ţi-e ruşine cu americanii tăi? Ar trebui să-i vezi pe românii mei…”

Vizualizări: 134

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: