Am făcut un test. Unul destul de serios, deși modul în care este pusă problema este contestat de ambele tabere. De fapt, de toate patru. Ți se cere să răspunzi la aproximativ 100 de principii politice, economice sau sociale cu variantele ”foarte de acord”, ”de acord”, ”nu sunt de acord”, ”nu sunt deloc de acord”. La sfârșitul testului, ți se va spune cum ești din două puncte de vedere: politic/economic și social. Unde la politic/economic poți fi de dreapta sau de stânga, iar la social poți să fii mai înclinat către autoritate sau libertarianism.

Adevărul este că aveam niște îndoieli cu câteva dintre principiile oarecum sacre ale dreptei. Capitalismul ca viziune economică și morală mi se pare o stare naturală a lucrurilor, una decentă chiar. Dar mi-era greu să mă împac cu inechitățile și intoleranța care izvorăsc (natural, spun capitaliștii; inuman, spun eu) din acest ”fiecare pe barba lui”. Să fii liber și neîmpovărat de stat sau de lepre nu înseamnă să fii egoist și crud. Nu poate să însemne. Și nici să vrei să impui oamenilor să trăiască așa cum vrei tu, eventual unde vrei tu. Prin urmare, m-am trezit, după completarea testului, că sunt aproape fix la centru în termeni de stânga/dreapta, doar un pic spre dreapta. Sunt, în schimb, înclinat spre anarhism, din câte se pare. Pe scala verticală, cea a libertăților cetățenilor, sunt undeva la jumătatea jumătății care promovează libertatea. Ca să vă fie mai clar, sunt un fel de Nelson Mandela mai de dreapta. De aceea nici nu pot fi trist pentru moartea lui Margaret Thatcher, care spunea despre Mandela că este un terorist (doar pentru că Mandela îi omora pe albii care omorau negri). Pare-mi-se că au dreptate și ăia care spun că nu-i păsa foarte tare de oameni, în fond.

Iar asta e tot ce contează. Poți să fii un capitalist perfect, un liberal convins, și să crezi, totuși, în oameni. Nu în Dumnezeu, nu în noroc, nu în mari forțe civilizatoare. Ci în fiecare om. Altfel, suntem pierduți.