Prietenul meu Relu

Ieri, mai pe la prânz, o tipă tânără, studentă la o facultate foarte tehnică, a făcut o pauză de la un serial ca să-mi spună, citez: ”Marquez e cam supraevaluat”. Ajunsese la concluzia asta după ce-i citise o carte. Mi se pare semn rău. Sfârşitul lumii nu poate fi departe de acest eveniment. Nici nu mai stau să caut acum să caut prin profeţiile lui Nostradamus, dar pe penultima pagină de dinaintea marelui final sunt aproape sigur că scrie ”şi fereşte-te, tu, omule, căci atunci veni-va studenta la Poli uitătoare la seriale şi va zice că Márquez e supraevaluat”. Acum, eu ce pot să mai fac? Mi-am pus toate lucrurile în ordine în viaţă şi nu fac decât să stau pe geam şi să aştept resemnat să înceapă ploaia cu foc şi cenuşă.

Dar sfârşitul lumii n-a venit nici ieri. Bucuros să văd din nou strălucirea soarelui, m-am dus să-l revăd pe Relu.

Relu este prietenul şi principalul meu sfătuitor de mai bine de 20 de ani, când ne-am întâlnit pentru prima oară. Nimeni în afară de mine nu are vreo bănuială legată de vârsta lui Relu, iar eu o am datorită unui alt prieten al lui, un bătrân care mi-a spus, făcând ghiduş cu ochiul, că amicul nostru comun are peste 800 de ani. L-am descoperit pe Relu accidental, căutând o minge rătăcită după un povârniş care, până atunci, constituise graniţa impenetrabilă a lumii mele materiale. A fost dragoste la prima vedere.

Relu este un stejar superb şi, spunea nea Tudose, amicul comun, a prins, în revărsarea lui înceată şi cumpătată către soare, vremuri despre care mulţi dintre noi n-au ştiut niciodată că au existat. A fost plantat de primii colonişti ai locurilor pe care toţi trei le numeam ”acasă” şi, în decursul vieţii sale mult prea palpitante pentru un copac, a fost aproape să fie tăiat de cel puţin patru ori. Ultima oară de către comunişti, care îi puseseră gând rău lui Relu pentru că visau să facă, în locul păduricei impertinente care punea la îndoială sistemul, prin statornicia ei, un ogor pe care oamenii muncii îl vor fi făcut roditor. Cum-necum, Relu a scăpat şi de comunişti, însă, şi iată-l, astăzi, prietenul meu de două decenii.

Vorbesc mult cu Relu pentru că vorbesc şi în locul vostru, al oamenilor care nu ştiu cât de mult îi datorăm. Şi nu doar pentru neînclinarea sa în faţa diverselor orânduiri îi suntem datori, ci pentru ceva mult mai profund şi mai emoţionant. Stejarul Relu este vărul nostru. Când molecula vieţii a început să freamăte, pe Pământ, noi şi Relu eram una şi-aceeaşi fiinţă. Natura ne-a modelat diferit, însă, şi iată-ne acum atât de diferiţi pe exterior, dar încă atât de înrudiţi pe interior.

- Ţi-aş mulţumi pentru simbioza perfectă, băi, Relule, dar de ce să ne căcăm pe noi? Voi, copacii, v-aţi descurca şi fără amărâtul de dioxid de carbon produs de noi. Noi, însă, am dispărea rapid fără oxigenul şi hrana de la voi. Hai, noroc, deci! Ce bei?

Şi vărs un pic din ce beau eu la poalele lui. Apoi tac şi-l las pe Relu să răspundă, iar el îmi vorbeşte iarăşi, susurând, despre tot ce-a fost şi ce va mai veni, despre calm şi înţelegere, despre bucuria vieţii gustată în porţii mici. ”Chi va piano va lontano”, îmi şopteşte Relu mereu, la finalul pildei, pentru că unul dintre miile de prieteni ai lui a fost un italian rătăcit pe aici din dragoste pentru o ţărancă, nu mult după 1438.

Şi atunci tac eu şi-l las să vorbească, pentru că nici unul dintre noi nu ne grăbim nicăieri şi pentru că amândoi ştim, el de la viaţă şi eu de la el, cât de subapreciat e Marquez, de fapt, şi cât de mult se supraapreciază unii oameni.

Vizualizări: 145

Trimite pe WhatsApp

Alte articole din Editorial:

Citește și: