Nu mi-am propus să reiau (pentru a câta oară-) problema lecturii la români. Disputele sunt inflamate ori de câte ori se aduc în discuţie motive mai mult sau mai puţin serioase. Dincolo de vinovaţi şi vinovăţii, cartea din bibliotecă este o certitudine. Răspunsul ei la provocările lumii te privesc, pentru că îţi întârzie deciziile, opţiunile sau incertitudinile. Dacă e sinceră, inteligent scrisă, dezinvoltă, cartea îţi place şi o citeşti.

Vă propun un „joc“ al minţii şi un  exerciţiu al judecăţii culturale. Miza este una singură – adevărurile vieţii garantate prin re-citirea unor fragmente din opere cunoscute. Prin urmare, respiraţi adânc şi... cultural. Să vorbim (şi să citim) despre profeţiile lui Moromete.

Există, spre finalul celui de-al doilea volum al Moromeţilor lui Marin Preda, câteva pagini de mare forţă. Sub o ploaie teribilă de vară, Ilie Moromete sapă un şanţ în pământul grădinii sale şi continuă un dialog imaginar cu fiul său, Niculaie. Acesta, în loc să construiască, surpă rosturile lumii. Spaima şi furia tatălui se regăsesc într-un monolog zguduitor:

„...o să alergi ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac... Şi o să ajungi să fii şi mulţumit după una şi alta, nici nu o să-ţi dai seama ce rău ai ajuns şi o să-ţi pară o mare cinste dacă o să primeşti, cu chiu, cu vai, ceea ce ţi se cuvine de drept, adică rodul muncii tale... (...) Ei, uite aşa o să vă zbateţi pentru cel mai mic drept şi o să vă lungiţi gura până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă aducă aminte că s-a aranjat...“.

Profeţiile lui Moromete s-au adeverit.

A existat mereu cineva de a cărui bunăvoinţă (atât de capricioasă) a depins aproape totul: slujba, hrana, cuvintele, chiar şi sentimentele. Acel cineva avea grijă să corecteze „traseul inspirat sau neinspirat“ pe care ni l-am ales. I-am tolerat prezenţa şi l-am lăsat să ne stăpânească. Aveam nevoie de garanţii care ne-au cerut peşcheşuri mari şi pe toată viaţa. Rodul muncii tale nu ţi-ar fi dat dreptul să fii, ci să fii mereu al cuiva. Umbra confortabilă a prezenţei tale în lume! Ai suportat-o pentru că ţi-ai aranjat „rostul“, deşi, uneori, ai fi dat orice să renunţi la ceea ce ţi s-a dat şi să o iei de la capăt. Te-ai căciulit pentru iscusinţa ta şi ai acceptat reproşurile „dărniciei“ fără nici un reproş. Cât de bine ţi-a fost numai tu o ştii.

Ar fi trebuit ca, după atâta amar de ani, profeţiile lui Moromete să fie dezminţite, apele să se aleagă, iar generaţiile să se despartă şi să gândească altfel. Normalitatea cere ceea ce ţi se cuvine de drept. Eşti luat în serios pentru că vrei şi poţi să fii tu însuţi într-un sistem de valori şi nu pe o scară a umilinţelor şi a aranjamentelor.

În această confruntare „generaţionistă“, temerile mele nu sunt trezite atât de greşelile, nerăbdarea, exagerarea celor mai tineri, ci mai curând de incapacitatea „vechilor“ de a purta un dialog substanţial cu cei care vin după noi.

Exerciţiul judecăţii morale şi culturale ia sfârşit. Este dreaptă şi adevărată înţelegerea lumii de către Moromete! Mai este moromeţianismul o stare de spirit-